Într-un anumit moment al vieții, anume în cel mai frumos și pur, fiecare om visează ceva despre sine.
Nu ține cont nici de conjuncturi sociale, nici de propriile-i capacități, nici de binomul procustian „se poate” - „nu se poate”. Visează să devină ceva. Eu, de pildă, am visat să devin actor de film. Alții au visat să fie aviatori, cîntăreți, doctori, dar și șoferi de tir, polițiști sau cowboys, prințese, stewardese ori învățătoare. Cei mai mulți dintre noi am ajuns altceva decît ceea ce am visat atunci și, ciudat lucru, nu resimțim această diversiune a destinului ca pe o ratare. Totuși, acel vis exprimă cea mai bună părere pe care am putut-o avea vreodată despre noi înșine. Niciodată nu ne-am mai văzut pe noi înșine ipostaziați într-un fel de fericire perfectă ca atunci. Să nu ucizi acel vis niciodată, să nu rîzi de el, să nu-l îngropi în explicații penibile de genul „eram copil, nu știam nimic” - iată ce sfat aș da oricui. Visul acela lucrează în tine, benefic, chiar dacă este la ani lumină de viața ta actuală. Pe de altă parte, există, desigur, și o capcană. Răpit cu totul de visul imposibil, poți ajunge să halucinezi. Poți ajunge crezi că ai toate datele să-ți îndeplinești visul, chiar dacă este evident că nu le ai.
Apoi, cele mai frumoase momente în viață sînt cele în care sîntem amatori. Ne facem toți meseriile mai bine sau mai rău, cu sau fără tragere de inimă, avem satisfacții profesionale mai mici sau mai mari, dar bucuria unică de a face ceva ca amator, adică din pură iubire, din pură plăcere, fără nici o altă ambiție decît aceea de a face pur și simplu lucrul acela și gata, nu se poate simți decît în legătură cu acel vis frumos și pur, inocent, complet rupt de lume. Etimologia cuvîntului „amator” este mai mult decît elocventă. O fi amatorismul ceva indezirabil pentru alții, dar pentru cel care îl practică este o adevărată bucurie. Dar și aici se întinde, șireată, o capcană: e minunat să fii amator, știind bine că ești amator. Cînd ești amator dar te crezi mai mult decît atît, încep necazurile.
Într-un fel, filmul „Florence Foster Jenkins”, regizat de Stephen Frears, vorbește despre toate astea. Personajul central al filmului este această doamnă Jenkins, bogată și lipsită complet de talent muzical, care își croiește o lume a ei, în care ea este o mare cîntăreață de operă, deși cîntă catastrofal. Și personajul și aspirația au existat în realitate. Florence Foster Jenkins a fost o femeie bogată, care a trăit la New York în prima parte a secolului trecut, și care a vrut cu tot dinadinsul să fie cîntăreață de operă, deși era complet incapabilă muzical. A reușit, totuși, să își creeze o lume a ei, cu fani plătiți sau pur și simplu surzi și simulacre de concerte, cu înregistrări de discuri și chiar cu filme. A dat lovitura cu un concert la Carnegie Hall care a rămas în istorie, în care sala arhiplină s-a prăpădit de rîs ascultînd cum Jenkins mutila pur și simplu ariile din program. Și totuși, la sfîrșit, a avut parte de urale. .. „La început, m-am amuzat și eu, dar pe măsură ce am început să o cunosc, m-am simțit tot mai atașată de persoana din spatele aspirației” - a spus despre Florence Foster Jenkins, actrița care o joacă în film, geniala Meryl Streep.
Ne puteți urmări și pe Google News
În realitate, niciodată nu s-a știut dacă Florence Foster Jenkins a fost conștientă de ororile muzicale pe care le comitea (caz în care persistența ei poate fi citită ca un fel ironie supremă) sau, dimpotrivă, chiar credea despre sine că este o mare cîntăreață. Unii au pus pe seama sifilisului tratat rudimentar, cu mercur și arsenic, o anume incapacitate biologică a lui Jenkins de a mai percepe corect sunetele. Adevărul este că nu știm dacă era așa ori nu, dar calea pe care merge filmul este cea a iluziei luată drept realitate. Iar cheia este replica pe care soțul credincios și iubitor al lui Florence, actorul St. Clair Bayfiled (jucat de Hugh Grant) o dă junelui pianist care tocmai se angaja ca acompaniator personal al cumplitei cîntărețe: „Noi trăim aici într-o lume minunată”.
Chiar dacă povestea este extravagantă, filmul are o autenticitate tocmai pentru că vorbește despre aspirațiile cele mai frumoase pe care nu le putem realiza. De regulă, oamenii ascund ratarea celui mai frumos vis. Imposibilitatea noastră de a ajunge să fim în viață ceea ce am visat cel mai frumos este un fel de boală rușinoasă despre care vorbim cu jenă și reținere. Aproape ne scuzăm că am visat despre noi înșine, că am putea fi exact ceea ce nu sîntem. Păcat de vis. Păcat de noi.
Recomandările noastre
