Cel mai mare poet al Franţei Evului Mediu a fost un bandit la drumul mare. Francois Villon a fost primul poet care a folosit argoul în scrierile salee. A fost condamnat în nenumărate rânduri, dar ori a evadat ori a fost graţiat. Nu se ştie când şi cum a murit poetul vagabond

François Villon născut ca François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges s-a născut în 1431 şi a dispărut în ianuarie 1463. El a fost unul dintre marii poeţi ai Franţei evului mediu. Ulterior şi-a schimbat numele în „Villon”, după cel al protectorului şi tutorelui său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona şi capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné. A absolvit Universitatea Sorbona – la vremea respectivă, academie ecleziastică de rit catolic, în 1452, la vârsta de 21 de ani.

Condamnat pentru crimă

Nu sunt cunoscute nici un fel de date despre viaţa şi activitatea sa în perioada 1452-1455. În 1455, la vârsta de 24 de ani, în cursul unei altercaţii la o petrecere, îl loveşte mortal pe un alt preot care va deceda o săptămână mai târziu. Deşi Villon va susţine ulterior că a acţionat în legitimă apărare, pentru a evita să fie prins şi judecat a fugit din Paris. A fost amnistiat în anul următor, în ianuarie 1456 de către regele Carol al VII-lea fapt care i-a permis să revină la Paris. La sfârşitul aceluiaşi an, în ajunul Anului Nou este arestat, în urma unui denunţ sub tortură, pentru participarea la jefuirea capelei colegiului Navara, fiind întemniţat la Châtelet, de unde a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de şase ani de vagabondaj.

Neliniştit până la capăt

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villon a găsit adăpost la Blois, la curtea prinţului-poet ducele Charles d'Orléans care i-a acordat protecţia sa şi i-a introdus trei dintre balade într-un manuscris de opere proprii. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la comoda viaţă de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit de aici în căutarea aventurii. Prins după ce s-a alăturat bandei coquillarzilor, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost graţiat de regele Louis XI. Revenit la Paris, spre sfârşitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deşi fără a avea un rol activ, într-o altercaţie de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. În urma apelului, Curtea Supremă pariziană – “Le Parlement de Paris” – i-a comutat pedeapsa la expulzarea din Paris pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 32 de ani, în 1463 François Villon a părăsit oraşul şi a dispărut definitiv.

O operă nedescifrată total nici astăzi

Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. Semincerul şi Testamentul, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 - la numai 26 de ani de la dispariţia sa - urmată de alte 34 de ediţii până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariţii s-a născut „legenda Villon”, cu diferite faţete conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat. Operele sale nu sunt uşor de descifrat fără note şi explicaţii. Limbajul folosit de el nu ne este uşor accesibil. Aluziile la Parisul epocii sale, arta sa de a folosi sensurile duble şi antifraza fac adesea textele sale dificil de înţeles, chiar dacă exegezele contemporane au reuşit să facă lumină în destul de multe dintre aspectele obscure ale vieţii şi operei sale.Activitatea poetului între anii 1452-1455 a rămas incertă dar se ştie că Franţa pauperizată de la finele razboiului de 100 de ani nu era capabilă să angajeze un număr mare de intelectuali aşa că majoritaea a ajuns să şomeze şi să vagabondeze. Faptul că, după terminarea studiilor, Villon nu a obţinut poziţia bine retribuită pe care o sperase, l-a făcut să se înhăiteze cu alţi novici în cler sortiţi şomajului, apucându-se de beţii şi şotii pe deoparte şi nutrind un profund dispreţ, invidie şi antipatie faţă de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenţei la familiile bine plasate, la burghezia pariziană.

Incidentul cu preotul Chermoye

În seara zilei de 5 iunie 1455, cu ocazia sărbătorii Corpus Domini poetul, care continua să locuiască într-o chilie de la biserica Saint-Benoît, chefuia cu un preot, Gilles, şi cu o domnişoară, Isabelle, când a fost atacat de un alt preot, Phillippe Chermoye, sau Sermoise, care l-a tăiat la buze cu un un pumnal. Villon a ripostat cu propriul pumnal, pe care-l deţinea la centura sutanei şi l-a pocnit şi cu o piatră, apoi l-a lăsat pe părintele Chermoye în grija unui bărbier din apropiere – în acele vremuri bărbierii erau şi un fel de felceri – pentru a fi tratat şi pansat. Chermoye, pe care bărbierul l-a transportat la spital, a sucombat cam la o săptămână după internare.Villon a fugit din Paris, spre locul de origine a familiei sale, Bourbonnais aşa că a fost condamnat în contumacie. Conform cu Gert Pinkernell, nu au rămas date precise despre scrierea literară a lui Villon din această perioadă dar este posibil că atunci au fost scrise unele dintre baladele cuprinse ulterior în Micul Testament, precum „Balada femeilor din Paris” (Ballade des femmes de Paris) sau, „Romanul Vânturilor Dracului” (Roman du Pet-au-diable) pomenit în Micul Testament (857 s.) şi lăsat ca moştenire lui Guillaume Villon, (atât acest roman, cât şi o pomenită bibliotecă, au fost inexistente şi menţionate doar ca o glumă).

Villon îndrăgostit

Revenit la Paris după amnistiere, înainte de a apela la graţiile şi serviciile damelor de proaste moravuri ca în “Balada rotofeiei Margot”, Villon s-a îndrăgostit - dragoste pură şi adevărată, naivă şi timidă - de o domnişoară, sau doamnă, care a cochetat o vreme cu tấnărul pentru ca apoi să-l ignore.  Răzbunarea poetului a fost nemiloasă, în câteva rondeluri şi balade picante, răutăciose, virulente, adesea pe fond religios, fapt de care s-a folosit respectiva pentru a se plânge forurilor religioase care l-au condamnat pe Villon la biciuire.

Jefuirea capelei Colegiului Navarra

Datorită sărăciei, în disperare de cauză, a încercat să-l tapeze până şi pe ducele de Bourbon – care abia îl salvase – în scrisoarea-poem „Petiţie la ducele de Bourbon”. Sărăcia – mai mult simulată, deoarece avea locuinţa asigurată şi şanse sigure de încadrare într-un post clerical cu ajutorul potentului său protector - sau dorinţa de a o epata pe inabordabila sa iubită l-au făcut pe Villon să participe, conform documentelor păstrate, în ajunul Anului Nou 1456, împreună cu patru complici, doi absolvenţi de universitate, Guy Tabarie - un călugăr şi un spărgător de profesie, la jefuirea a 500 de scuzi de aur din cutia milelor colegiului Navara, fondat în 1307 în folosul studenţilor de origine spaniolă. Guy Tabarie a fost prins, anchetat de câtre Inchiziţie şi, sub torturi, l-a denunţat pe Villon care a fost încarcerat în închisoarea pariziană Châtelet.Respins de femeia pe care o iubea şi care i-a refuzat avansurile şi de teama consecinţelor jafului, poetul a evadat şi a fugit din Paris, posibil, spre Angers, unde ar fi avut o rudă călugăr într-un schit de lângă oraş, la care s-ar fi putut refugia.

La Curtea lui Charles d’Orléans

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villon ajunge în peregrinările sale la Blois, la curtea ducelui Charles d’Orléans, el însuşi poet şi cunoscut ca protector şi susţinător al poeţilor francezi din epocă. Ducele i-a acordat acordat găzduirea, clemenţa şi protecţia sa, publicându-i totodată şi trei dintre balade, într-o colecţie de versuri, într-unul dintre manuscrisele sale, este vorba de Balada contradicţiilor, Balada franco-latină şi Răvaş Mariei de Orléans.

Şase ani de vagabondaj

Dar nici aici nu s-a astâmpărat şi a urmat un exil de şase ani de mizerabil vagabondaj, în care s-a alăturat “coquillarzilor”, o bandă de hoţi şi/sau o confrerie de homosexuali care activa prin părţile Dijonului de la sfârşitul Războiului de o sută de ani. În anul 1461 Villon a fost prins în ducatul Orléans, se presupune că nevinovat, şi, după cum menţionează Villon în Testament, încarcerat la închisoarea Meung-sur-Loire într-un regim deosebit de dur, de torturi, frig, pâine şi apă, în urma dispoziţiilor date de Episcopul de Orléans, Thibault d’Aussigny. În „Epistolă către prieteni” (Epistre en forme de Ballade, à ses amis, 1461) Villon î-şi exprimă disperarea implorând ajutorul:

Vă înduraţi de mine, îndurare, Atât măcar, prieteni, de-aţi avea! În hrubă zac, nu sub un pom în floare, Aici, în surghiunia cea mai grea,(...) Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?(trad. Dan Dănilă)

Viaţa i-a fost salvată - posibil - prin intervenţia tutorelui său, dar evenimentele care au urmat i-au fost şi mai norocoase: pe 2 octombrie 1461 regele Carol al VII-lea a fost succedat de Luis al XI-lea, „Regele cel Bun” care, trecând prin Meung - Ducatul Orléans, a amnistiat arestaţi, printre care şi pe Villon.

Condamnat la moarte prin spânzurare

Revenit la Paris, pe 2 noiembrie 1462 Villon este prins cu o infracţiune minoră şi arestat. Eliberarea sa din arest se loveşte de surprinzătoarea opoziţie a facultăţii de teologie care, la şapte ani după jefuirea Colegiului de Navarra, foloseşte ocazia pentru a repune afacerea pe tapet. Negociatorul numit de facultate, canonicul Laurens Poutrel, capelan la Saint-Benoît (care-i cunoştea indubitabil pe atât pe François Villon, care locuia într-o chilie a bisericii, cât şi pe protectorul său, G. de Villon) a condiţionat eliberarea poetului de promisiunea acestuia de a returna în decurs de trei ani partea sa din uzufructul jafului, respectiv 120 de franci de aur, după cum reiese din documentele descoperite de Marcel Schwob şi publicate de Pierre Champion.

Condamnat şi pe nedrept

După o foarte scurtă perioadă de libertate, spre sfârşitul lui noiembrie 1462, Villon a fost reîncarcerat la Grand Châtelet, s-ar părea, pe un motiv minor: într-o seară, împreună cu un grup de amici cheflii s-a întâlnit întâmplător cu notarul pontifical Ferrebouc (care participase la interogatoriul lui Guy Tabarie, în cadrul anchetării jafului de la colegiul Navarra, conform documentelor găsite de Longnon). S-a pornit o altercaţie al cărei responsabil principal a fost un anume preot băut şi pus pe ceartă Rogier Pichiart - care a izbutit să fugă cu ajutorul unor călugări franciscani - şi în care unul dintre cheflii, Robin Daugis a scos pumnalul şi l-a înjunghiat superficial pe notar. Villon, care se considera nevinovat, a plecat acasă, la chilia lui, şi s-a culcat. Dimineaţa a fost sculat de jandarmii care au venit să-l arestaze pentru participarea la „tentativa de crimă”. Alţi trei arestaţi cu această ocazie au fost eliberaţi, dar asupra lui Villon apăsau antecedente care au fost decisive pentru a fi condamnat la moarte prin spânzurare. Poetul - care nu a pozat nicicând într-un exemplu de păstrător de lege - a considerat această condamnare ca exagerată, un act de injustiţie.

Celebrul “Patruvers” şi intrarea poetului în eternitate

În închisoare, în aşteptarea execuţiei, poetul a scris cinicul „Catren - Ce a făcut Villon când a fost condamnat la spânzurătoare”. Pe 5 ianuarie 1463, ca urmare a recursului, Curtea Supremă de Justiţie a Parisului i-a anulat pedeapsa capitală, posibil, deoarece unul dintre cei trei judecători s-a nimerit să fie părintele Henri Thiboust, canonic la Saint-Benoît dar, „faţă de modul de viaţă înrăit al numitului Villon”, l-a condamnat la exilarea din Paris pe o perioadă de zece ani.

La eliberarea de la Châtelet Villon a înmânat funcţionarului care-i elibera pe deţinuţi ultimele versuri ştiute ca scrise de poet, amuzanta şarjă „Balada apelului lui Villon” - ("Ballade de l’appel de Villon" - 1462), numită şi „Balada funcţionarului de la ghişeu” ("Ballade au clerc du guichet"), în care-i mulţumeşte cu emfază şi roagă „onorata curte” să-i acorde o păsuire de trei zile „pentru a se organiza cu ale sale şi cu Dumnezeu”.La începutul lui ianuarie 1463, la vârsta de 31 de ani, François Villon a părăsit Parisul şi a dispărut definitiv. În schimb, a intrat în posteritate!.

Quatrain

Je suis François, dont il me poise, Né de Paris emprés Pontoise, Et de la corde d'une toise Saura mon col que mon cul poise.

Patruversul

Eu sunt Francois - şi de-aia-s breaz! - făt din Paris lângă Pontoise În ştreang va şti bietu-mi grumaz cât trage curul la necaz.