În vertijul lumii. REFLEXUL DE CULTURĂ

În vertijul lumii. REFLEXUL DE CULTURĂ

Undeva, Jean d’Ormesson vorbește despre vertijul lumii ca despre o combinație de iubire și neînțelegere. Cînd iubești lumea cu patimă, dar nu înțelegi nimic din ea, te cuprinde vertijul lumii. Autorul splendidului „Jidov rătăcitor” mărturisește că a fost cuprins de acest vertij la tinerețe, cînd nu știa încă ce vrea să facă pe lumea asta.

În acest caz, vertijul lumii este, să zic așa, pur și intens, ca o ploaie repede de primăvară, ca orice impas aparent insolvabil trăit la 20 de ani. De la înălțimea vîrstei (avea 79 de ani cînd scria aceste rînduri și avea să moară abia 13 ani mai tîrziu) și carierei sale, d’Ormesson sfătuia pe tinerii cuprinși de acest vertij să fie calmi, că trece.

În copilărie, mergeam vara la Turnu Măgurele și mă scăldam în fel de fel de ape, ba la Olt, ba la Dunăre, ba într-o gaură imensă de lîngă calea ferată ce mergea în port, plină cu apă căreia îi spuneam „gropan”. Printre noi, copiii, circulau fel de fel de sfaturi despre cum e bine să reacționezi dacă se întîmpla ceva neprevăzut în aceste ape riscante.

Unul dintre sfaturi zicea că, dacă ești de-odată cuprins de un vîrtej ce te trage la fund să stai calm, să nu dai din mîini, să nu dai din picioare, să nu te zbați, să lași vîrtejul să te ducă la fund, pentru că odată ajuns în „vîrful” lui din adînc, apa te va scoate la suprafață, pe lîngă vîrtej. Vîrtejul e ca o pîlnie de apă rotitoare, ca un con. Dacă te-a prins, lasă-l să te rotească pînă ajungi la gura pîlniei, și apoi ieși singur, aproape de la sine, din ea.

Ne puteți urmări și pe Google News

Dacă te zbați, pe lîngă faptul că îți consumi aerul și puterile pe care mai bine le folosești după ce vîrtejul te-a dus la fund și te-a eliberat, te mai și sperii cînd vezi că te zbați degeaba. Dacă strigi, iarăși e degeaba, ba chiar crește riscul să te îneci, pentru că nu mai ai aer cînd vei fi tras, inevitabil, spre fund. Vîrtejul periculos e la suprafață și puțin sub apă; în adînc, vîrtejul se calmează și sfîrșește fără a mai avea nici o putere.

Cam același sfat îl dă și d’Ormesson: cuprins de vîrtejul lumii, tinere, stai liniștit, nu te speria, nu fă gesturi bruște să i te opui, că tot el te scoate cumva la suprafață! Ce te faci, însă, cînd te cuprinde vertijul lumii la maturitate, cînd ploaia revigorantă de primăvară devine burniță apăsată de toamnă, cînd vertijul lumii te afundă definitiv și nu mai seamănă deloc cu vîrtejul din apele în care înotai în copilărie?

Dacă vertijul lumii se naște din neînțelegerea lumii cuplată cu iubirea pătimașă pentru ea, atunci înseamnă că „dihania” are două forme de existență. Prima, specifică tinerilor, adică celor capabili și de patima iubirii și de inocența neînțelegerii. Se întîmplă să trăiești atît de frenetic prin noutățile de care dai în lume, încît nu mai știi ce-i cu tine. Simți, doar, că ești pe val, dar de înțeles nu înțelegi nimic.

Ești ca un surfer care a prins valul cel mare și trăiește pur și simplu senzația, fără să știe nimic altceva decît să se țină pe placa lui. În cazul acesta, cum ziceam, n-ai ce face: mergi cu valul tău pînă la capăt! A doua formă de existență a „dihaniei”, însă, este mult mai grozavă și este specifică maturilor. Vertijul lumii este ca o boală a copilăriei: dacă o faci la vîrsta potrivită, suferi puțin, dart se reface repede și dobîndești spor de imunitate. Dacă, însă, o faci la vîrste mature, e grav și definitiv deteriorant.

Maturii iubesc lumea, dar cu ceva mai multă măsură, în sensul că se iubesc tot mai mult pe ei înșiși ca personaje ale lumii. Ei înțeleg lumea ceva mai bine, în sensul că se înțeleg mai bine pe ei înșiși ca personaje principale ale lumii. Iubirea pentru lume nu mai e nici pătimașă, iar neînțelegerea lumii nu mai e același lucru ca la tinerețe, pentru că lipsește inocența.

Maturii, aproape toți, au vinovății în fața lumii – ei nu mai sînt curați, ei nu mai sînt aruncați ca niște pui orbi într-un mediu despre care nu știu nimic, dar în care trebuie să supraviețuiască. A trăi înseamnă a tranzacționa vinovății nu lumea – uneori ești tu vinovat față de ea, alteori ea ți-a greșit. Ieșirea din inocență se produce inevitabil.

Așadar, iubirea de lume a omului matur nu se poate altoi pe neînțelegerea ei, de aceea vertijul lumii la bătrînețe este și mai periculos decît la tinerețe. Este posibil ca apa să nu te mai scoată la suprafață, chiar dacă te comporți cum trebuie, conform sfaturilor care te pot salva în asemenea împrejurări. Cînd știi că lumea este ceva ce, în același timp, trece și rămîne (și asta nu o știi decît spre bătrînețe), nu mai poți fi prins în vîrtejul ei. Mai bine zis, nu mai ai nici o justificare să fii prins în vîrtejul ei.

Deunăzi, cineva trecut bine de tinerețe a fost cuprins de vîrtejul lumii și m-a întrebat ce să facă. I-am explicat toate acestea și, sînt sigur, nu l-am ajutat deloc. Pomeneam, la început, pe Jean d’Ormesson, celebrul scriitor francez. Opera lui vie și uimitor de relevantă secundă de secundă mustește de soluții de viață.

Ce-i de făcut cînd îți dai seama că vei muri? Ce-i de făcut cînd iubești? Ce-i de făcut cînd simți că nu mai poți iubi? Ce-i de făcut cînd te plictisești? Ce-i de făcut cînd nu mai înțelegi nimic? Ce-i de făcut cînd, dimpotrivă, înțelegi tot, tot, tot? Ce-i de făcut cînd lumea vine peste tine? Ce-i de făcut cînd lumea te-a uitat de tot?

Paginile scrise de Jean d’Ormesson se răsfoiesc singure, ca într-un basm de gen Harry Potter, și alcătuiesc cărți ca printr-o minune – lectura lor îți sentimentul că, în sfărșit, îndeletnicirea asta a scrisului are un rost serios pe lume.