Unul dintre punctele de referinţă ale istoriografiei dejiste a fost episodul grevei de la Atelierele Griviţa din februarie 1933. Acţiunea „eroic-revoluţionară” a protestatarilor a fost prezentată ca dovadă peremptorie a luptelor şi sacrificiilor pe care muncitorii ceferişti – o altă latură esenţială, muncitorul fiind pilon al construcţiei propagandistice comuniste – le-ar fi suportat în „numele poporului.” Un beneficiar direct a fost Gheorghiu-Dej, Griviţa constituindu- se într-un element fondator al legitimităţii sale. După venirea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea Partidului, acest moment a fost trecut în plan secund.

Comitetul de fabrică, motivul declanșării crizei

Acordul semnat de noul guvern Vaida- Voevod cu creditorii internaţionali la sfârşitul lui ianuarie 1933 a obligat Consiliul de Miniştri să adopte cea de-a treia curbă de sacrificiu, reducând salariile angajaţilor şi proiectând disponibilizări masive în aparatul bugetar. Asta a provocat noi nemulţumiri şi tensiuni în rândul muncitorilor. Pe 28 ianuarie este declanşată o grevă generală la Atelierele Griviţa (acţiuni asemănătoare au fost organizate în următoarele zile la CFR Iaşi şi în zona petroliferă de pe Valea Prahovei ). După negocieri cu directorul general al Căilor Ferate – Cezar Mereuţă – şi ministrul Comunicaţiilor – Eduard Mirto – se ajunge la un compromis, unele revendicări fiind satisfăcute. Totuşi, comuniştii nu sunt mulţumiţi şi pe 3 februarie se prezintă cu o nouă listă de cerinţe. Printre acestea se regăseşte şi înfiinţarea comitetului de fabrică, văzut de autorităţi ca un model de inspiraţie sovietică.1 Două zile mai târziu, Parlamentul naţional-ţărănist, în ciuda protestelor opoziţiei, votează în favoarea decretării stării de asediu în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Cernăuţi, Timişoara şi Galaţi. În motivaţia guvernului Vaida se făcea referire la mişcările cu „caracter comunist”, care „tind, în mod evident, la destrămarea ţării.” Se lansează şi un manifest către ţară pe 8 februarie 1933 în care se vorbeşte despre acelaşi „organizaţii ascunse comuniste care lucrează la răsturnarea prin violenţă a ordinii de stat.” Comandamentul Corpului II Armată, respectând discursul oficial, emite o ordonanţă pe 11 februarie prin care anunţă dizolvarea tuturor asociaţiilor comuniste, inÎclusiv Uniunea Tineretului Comunist, Ajutorul Roşu Internaţional sau Blocul Muncitoresc-Ţărănesc.2

FOTO: Februarie 1933. Disponibilizările și tăierea salariilor i-au revoltat pe muncitori FOTO: WIKIPEDIA

Armata intervine în forţă împotriva greviştilor

Măsura nu a avut efectul scontat, dimpotrivă. O nouă grevă este declanşată după ce Siguranţa Statului arestează câţiva zeci de muncitori. Se cere eliberarea acestora, ridicarea stării de asediu, recunoaşterea comitetului de fabrică şi a tuturor organizaţiilor dizolvate cu două zile înainte. Autoritățile refuză categoric, moment în care mii de muncitori blochează intrările în Ateliere. Armata intervine şi evacuează, nu fără incidente, zona. Au loc schimburi de focuri, iar în dimineaţa de 16 februarie se intervine cu rafale de mitralieră. În urma operaţiunii, patru muncitori şi un militar sunt ucişi, iar alte câteva zeci de persoane sunt rănite. Sute de grevişti sunt arestaţi. Evident, ulterior, propaganda comunistă a exagerat numărul victimelor, clamând că au fost „peste patru sute de morţi” şi „sute de răniţi.”3 Peste patru luni a început şi procesul principalilor suspecţi în tulburările din februarie. Deoarece guvernul Vaida declarase starea de asediu, toţi cei inculpaţi au fost judecaţi de un tribunal militar. Printre cei aflaţi pe banca acuzării nu erau doar comunişti, ci şi persoane cu alte orientări politice sau fără afinităţi din acest punct de vedere. În total au fost 108 inculpaţi – 41 arestaţi, 40 liberi şi 27 au fost judecaţi în contumacie.

Primul proces. Comuniştii nu recunosc apartenenţa la Internaţională

Procesul, început în data de 17 iulie 1933, s-a desfăşurat în clădirea Corpului II Armată. După identificarea acuzaţilor se trece la citirea ordonanţei definitive de trimitere în judecată. Principalele puncte ale agendei comuniste ar fi fost începerea unei acţiuni imediate şi energice pentru „sporirea salariilor”, reprimirea „în serviciu a tuturor lucrătorilor concediaţi”, autorizarea ca „lucrătorii să aibă un comitet care să supravegheze respectarea angajwamentelor luate de către organele C.F.R.” Comisarul regal, Romulus Hotineanu, arată cum „şefii comunişti, în frunte cu Doncea Constantin, Gheorghe Petre, Georgescu Constantin şi alţii” i-au instigat pe lucrători să înceteze munca şi să înceapă protestul. Aceeaşi atitudine ar fi avut-o şi după ce au ajuns la un acord în privinţa revendicărilor economice, pretextul constituindu- l arestarea „mai multor agitatori comunişti în noaptea de 14-15 februarie.” Ideea centrală pe care comisarul Hotineanu voia să o demonstreze era apartenenţa suspecţilor la partidul comunist şi, implicit, la Internaţionala a III – a, acţiunea din februarie fiind orchestrată de Moscova prin interpuşi. Apărarea a încercat să-i convingă pe judecătorii militari că, de fapt, revendicările erau de natură strict economică şi nu aveau nicio legătură cu politica.

Dintre cei acuzaţi, unul dintre principalii instigatori era considerat Panait Bogăţoiu, lui datorindu- se „înfiinţarea comitetului de acţiune pe fabrică, transformându- l în comitet de luptă.” În ciuda descrierii faptelor sale, ordonanţa precizează faptul că „Bogăţoiu este cea mai luminoasă figură dintre protagoniştii acestei tragedii (...) în tot timpul prevenţiei a arătat o atitudine de resemnare şi credem că dacă Panait Bogăţoiu ar fi rămas preşedintele sindicatului C.F.R., nu ar fi împins muncitorimea pe panta periculoasă a revoluţiei.” Un alt personaj important în proces a fost Constantin Doncea. Ordonanţa definitivă îl consideră „autorul principal al grevei şi dezordinii de la C.F.R., organizatorul comitetului de luptă din sânul muncitorimii de la Griviţa. A desfăşurat o activitate intensă, iniţiind mişcarea revoluţionară, terorizând acele elemente refractare scopului său.” A adoptat aceeaşi tactică a negării apartenenţei la partidul comunist. A vorbit în special despre abuzurile administraţiei CFR, despre condiţiile grele de lucru, amplificate de curbele de sacrificiu adoptate de guvernele naţional-ţărăniste. Cererile sindicatului erau de natură economică, nicidecum politică. Practic, Doncea şi-a găsit o tribună publică – presa fiind participantă – de la care să vorbească împotriva administraţiei căilor ferate.

Al doilea proces. Comuniştii schimbă tactica

Ca şi în cazul Anei Pauker doi ani mai târziu, procesul a fost mutat de la Consiliul de Război al Corpului II Armată la Consiliul de Război al Corpului I Armată. Eforturile de a-i muta într-o instanţă civilă au eşuat.

Din cei 64 condamnaţi în august 1933, doar opt s-au regăsit pe banca acuzaţilor. Acelaşi C-tin Doncea se erijează în liderul greviştilor. Face un istoric al revendicărilor şi promisiunilor încălcate de conducerea C.F.R. din 1930 şi până în februarie 1933. Declară că acţiunile din acele zile nu constituie „o rebeliune, ci ei exasperaţi de nevoia pâinii au cerut un drept al lor.”

În depoziţia sa, Gh. Gheorghiu- Dej nu este de acord cu teoria agenţilor provocatori, mişcările din februarie 1933 „au avut la baza lor revendicările cu caracter economic şi organizatoric ale întregii muncitorimi din ţara românească.”

De data aceasta recunoaşte existenţa comitetului de acţiune şi bătălia dată împotriva sindicatelor social- democrate. Declanşarea grevei generale s-ar fi pregătit în cadrul unor conferinţe la Galaţi şi Cluj, doar intervenţia în forţă a autorităţilor a făcut ca planul grevei preconizate să înceapă în mai multe zone din ţară să eşueze.

Sentinţa şi moştenirea ambiguă

Nici ceilalţi şase nu recunosc explicit apartenenţa la mişcarea comunistă. Gheorghe Vasilichi este vehement în acest sens, considerând că arestarea sa este un abuz, el neavând nicio legătură cu ceilalţi inculpaţi. Sentinţa a fost anunţată pe 30 iunie. Pedepsele au fost reduse. Astfel că Doncea şi Petrescu au primit 15 ani, Gh. Dej, Gh. Vasilichi, Marin Ion şi Chivu Stoica au fost condamnaţi la 12 ani muncă silnică.5 A fost ultima pagină a unui proces care va fi glorificat în perioada internaţionalismului proletar şi aproape ignorat în cea a naţional- comunismului ceauşist.

„Nu cu memorii şi cu demersuri se pot satisface doleanţele muncitorilor”

Rol cu totul secundar a avut Gheorghe Gheorghiu-Dej. Comisarul Regal nu a considerat că Dej ar fi avut o contribuţie importantă, astfel că intervenţiile sale sunt scurte, chiar şterse. Nu recunoaşte că ar fi membru al Partidului Comunist sau un agent provocator al Moscovei, îşi exprimă solidaritatea cu ceilalţi acuzaţi şi crede că doleanţele sunt legitime. Indirect, Gheorghiu- Dej nu contestă dreptul lucrătorilor de a protesta într-o manieră mai contondentă, spunând că „nu cu memorii şi cu demersuri se pot satisface doleanţele muncitorilor.” Peste ani, cetăţenii aveau să afle din istoria oficială a Partidului că, de fapt, „prin glasul său vorbeau milioanele de oameni care de veacuri au fost lipsiţi de dreptul la cuvânt şi siliţi să ducă o viaţă de câine.”4

FOTO: Gheorghe Gheorghiu -Dej (primul din drepta), în curtea închisorii din Craiova, în timpul procesului conducătorilor luptelor de la C.F.R. Grivița FOTO: WIKIPEDIA

Gheorghe Vasilichi şi „şcoala de terorism de la Moscova”

În aceeaşi situaţie se găseşte şi alt viitor lider al României după 1948 – Chivu Stoica. La interogatoriu se declară de acord cu revendicările muncitorilor, recunoaşte că „a făcut parte din comitetul de acţiune de la 28 ianuarie”, dar nu admite „a fi îndemnat pe muncitori la agitaţii în ziua de 15 februarie.” În schimb, îşi justifică prezenţa în zona atelierelor Griviţa prin faptul că „a făcut parte din patrulele care păzeau atelierele pentru a nu fi incendiate sau jefuite.” Gheorghe Vasilichi „declară că e fiu de ţăran din Oltenia, a rămas orfan de mic copil şi cu mari greutăţi a putut învăţa o meserie.” Nu este comunist şi nici nu „a urmat o şcoală de terorism la Moscova.” După interogatoriile inculpaţilor şi ale martorilor – ca şi în alte procese, comuniştii au citat sute de martori, mulţi dintre ei fiind irelevanţi pentru speţă, o tactică folosită pentru a amâna sau prelungi procesul – a venit rândul pledoariilor apărării. Aceasta descrie „mizeria (...) prin care trec muncitorii” şi „demonstrează că nu e nici o legătură între greva de la atelierele Griviţa şi inculpaţii pentru care cere disjungerea şi trimiterea lor în faţa tribunalului civil, deoarece faptele pentru care sunt acuzaţi au fost săvârşite înaintea stării de asediu.”

Condamnări grele la închisoare pentru grevişti

Arată că dezinteresul şi incompetenţa conducerii căilor ferate, alături de măsura provocatoare de a reţine o parte dintre protestatari în noaptea de 14 spre 15 februarie, au dus la incidentele tragice. În definitiv, aşa-zisa rebeliune nu reprezintă decât „forma vie a luptei pentru existenţă.” De asemenea, apărarea „respinge afirmaţiunea că greva ar fi fost provocată şi pusă la cale de peste graniţă. Grupul comunist din proces nu are alt sens decât de a compromite mişcarea ceferiştilor.” Toţi avocaţii resping alegaţiile Comisarului Regal Hotineanu în legătură cu focurile trase de muncitori, aceştia neavând asupra lor arme. Judecătorii militari pronunţă verdictul „după aproape cinci ore de lungă chibzuire.” Constantin Doncea şi Gheorghe Dumitru sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă pentru „rebeliune în ceată armată cu săvârşire de omor.” Pentru aceeaşi infracţiune, Gheorghe Vasilichi primeşte 20 de ani, Gh. Gheorghiu- Dej şi Chivu Stoica primesc 15 ani, iar Panait Bogăţoiu este condamnat la un an de închisoare. O sentinţă asemănătoare a fost pronunţată şi în cazurile lui Vasile Luca, Moscu Cohn ( Gheorghe Stoica ) şi Dumitru Petrescu. Toţi trei au luat 20 de ani de muncă silnică în contumacie. Aşa cum era de aşteptat, cei condamnaţi au făcut recurs. Abia peste un an vor fi rejudecaţi capii grevei.