Editura Evenimentul si Capital
Mai întâi a fost europarlamentar, dar apoi, din motive greu de înţeles, nu a mai încăput pe prima parte a listelor. Acum, este vicepreşedinte al comisiei prezidenţiale pentru Educaţie şi unul dintre oamenii care au pus la punct ceea ce se vrea a fi "schimbarea foii" în învăţământul românesc.

În 1988, pe când avea doar 17 ani, a plecat de unul singur din România. Lipsa de perspective l-a făcut pe un elev de liceu, olimpic internaţional la chimie, să fugă pe şest în Franţa, la Strasbourg, şi să rămână acolo. Cariera sa a progresat fulminant, iar, la numai 19 ani, a început să lucreze în laboratorul savantului Jean Marie Lehn, laureat Nobel în 1987.

Peste câţiva ani, Lehn avea să îi fie coordonator la doctoratul susţinut la Universitate Louis Pasteur, din Franţa. Terminarea doctoratului a însemnat şi transformarea "copilului necăjit din Săvârşin" - după cum chiar el se descrie - într-un om care juca la masa celor importanţi. După doctorat, a plecat din Franţa, pentru a înţelege visul american. A făcut cercetare în California, timp de trei ani, de unde a fost recrutat de un institut japonez. A plecat la celălalt pol al dezvoltării ştiinţifice, Japonia, unde au urmat alţi cinci ani de cercetare.

Călătoria sa era însă departe de a se încheia. După experienţa niponă, a ales să scrie o aplicaţie la unul dintre cele mai prestigioase granturi de cercetare oferit de Uniunea Europeană, Marie Curie Excellence, în valoare de 2 milioane de Euro. L-a câştigat în 2006 şi s-a întors în Europa, la Universitatea Tehnică din Munchen, unde şi-a fondat o echipă de cercetare.

Chimistul din politică

În 2003, s-a hotărât să revină în ţara pe care o părăsise de lungă vreme. Pe când era la metroul din Osaka, Funeriu a văzut o scenă banală: "mulţi copii japonezi, foarte bine îngirijiţi şi fericiţi şi cu un viitor asigurat de un stat care are grijă de cetăţenii săi".

Atunci şi-a adus aminte de comuna arădeană unde a copilărit, Săvârşin, şi de un alt episod, opus celui din oraşul nipon. I-au venit în minte trenurile cu turişti străini, pe lângă care el şi alţi copii fugeau, cu speranţa că le vor fi aruncate câteva dulciuri. A simţit acest lucru ca pe o umilinţă a trecutului care trebuie reparată, iar lipsa preocupării statului pentru aceşti copii l-a făcut pe Funeriu să revină în ţară. În acel an, a reluat contactele cu România, mai întâi la nivel universitar. "În scurt timp am realizat că, pentru a schimba ceva realmente, era nevoie să intru în politică; şi au mai fost doi chimişti în politică: Margaret Thatcher şi Elena Ceauşescu...", spune Funeriu într-un interviu pentru evz.ro.

Noua Educaţie, pentru resuscitarea unui sistem defect

Lăsându-l deoparte pe omul de ştiinţă Funeriu, am discutat cu vicepreşedintele  Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Educaţiei şi Cercetare despre soarta sistemului educaţional din România şi soluţiile pentru un viitor mai bun.

"Există un diagnostic foarte precis al sistemul de învăţământ din România, care îl plasează pe patru coordonate. Este ineficient, inechitabil, nerelevant şi, în consecinţă, de slabă calitate", precizează Funeriu. El spune că ineficienţa este susţinută de evaluările internaţionale de la testele relevante (abilităţi de lectură, calcul numeric etc), care poziţionează elevii români în coada ierarhiei europene.

Educaţia - soluţia problemei romilor

Funeriu consideră că, în România, sunt două forme ale inechităţii în educaţie. Prima vizează accesul greoi la educaţia de calitate a elevilor de la ţară, faţă de condiţiile oferite celor din mediul urban.

"În plus, este o inechitate faţă de problema etnică. Avem o problemă cu romii, iar dacă există cineva care îşi imagineză că rezolvarea problemei rromilor este altundeva decât în educaţie, se înşală", spune fostul europarlamentar. Acesta consideră că se recomandă ca o comunitate "încă mobilă, migrantă şi cu valori diferite de ale noastre", cum este cea rromă, să fie educată altfel decât una stabilă.

Abandonul prematur şi lipsa educaţiei permanente

Statisticile arată că absolvenţii de astăzi îşi schimbă cu o mai mare frecvenţă câmpul profesional faţă de domeniul în care s-au format. "Dacă această schimbare a activităţii nu corespunde cu o pregătire adecvată pe tot parcursul vieţii, atunci avem o mare problemă", consideră Funeriu, care vede drept soluţie încurajarea educaţiei permanente în România.

"Agenda Lisabona cere ca 12% dintre europeni să fie implicaţi în programe de educaţie permanentă. Deocamdată, media europeană este de 11%, iar România are doar 2%", afirmă vicepreşedintele Comisiei. El identifică drept o altă mare problemă procentul ridicat al celor care părăsesc prematur sistemul de învăţământ din România. În timp ce ţinta UE este de maximum 10%, datele arată că 24% dintre români au părăsit prematur sistemul educaţional.

INTERVIU

Şcoala capătă autonomie


Evz.ro: Consideraţi că pactul pentru educaţie este un succes?
Daniel Funeriu: Absolut, da. Totuşi, din punctul meu de vedere însemnătatea documentului a fost prea puţin explicată. În istoria României de după 1989, doar două documente au fost asumate de toate partidele: cel de la Snagov din 1995, relativ la aderarea la UE, şi pactul pentru educaţie. Mi-aş fi dorit ca acesta din urmă să fie semnalul de început al unei responsabilizări politice în sensul de "hai să ne strângem cu toţii în jurul unui proiect major: educaţia". După semnarea pactului naţional pentru educaţie a fost elaborată de Comisia Prezidenţială o strategie naţională pentru educaţie, după consultarea minuţioasă a semnatarilor pactului. Sindicatele, partidele, ONG-urile au transmis opţiunile lor de reformă. În urma centralizării documentelor, a apărut strategia naţionala pentru educaţie, semnată de sindicate, pe baza căreia s-au făcut propunerile de soluţii legislative ale comisiei. Mai departe, majoritatea propunerilor comisiei au fost incluse în noua legislaţie a sistemului de educaţie. Insist, pentru că într-o ţară ca a noastră în care multe lucruri se fac improvizat, este important să stabilim care a fost demersul acestei comisii, pentru că legile nu se fac din pix, ci în urma unui diagnostic şi a unor strategii. Nu la presiunea unui sindicat sau a unui grup de interese. Propunerile comisiei stabilesc parcursul educaţional al unui cetăţean român “de la 0 la 99 de ani”. A fost pus la punct un sistem cap - coadă, care prevede soluţii şi metode de educaţie timpurie, preuniversitară, universitară, permanentă ... absolut tot.

Care sunt soluţiile educaţionale pe care le propuneţi, ca reprezentant al Comisiei?

În primul rând, avem două schimbări majore în sistemul preuniversitar. Una vizează modul de organizare a şcolilor şi cealaltă stabileşte ce şi cum învaţă copiii şi cum sunt ei evaluaţi. La primul punct, principala opţiune este aducerea deciziei cât mai aproape de şcoală prin acordarea de drept decizional şcolii.

Cum?
Fiecare şcoală va avea un consiliu de administraţie format din o treime părinţi, o treime profesori şi o treime reprezentanţi ai comunităţii locale (consilii, primării etc). Acest consiliu de administraţie va selecta directorul. În sistemul actual, părintii au un singur reprezentant în viaţa şcolii, comunitatea locală este de asemenea subreprezentată. Altfel spus, nici unii, nici alţii nu au putere. Un efect vizat al acestei măsuri este depolitizarea şcolii. Funcţia de director nu va fi răsplata faţă de apartenenţa la un partid, pentru că un director de şcoală nu trebuie să se mai afle într-un conflict de loialitate, între partide şi elevi. Singura loialitate pe care trebuie să o aibă un director este faţă de comunitatea pe care o serveşte.

Altfel spus, şcoala va beneficia de un soi de autonomie?
Da. Pledăm pentru descentralizare. Multe decizii trebuie să fie luate la nivel de şcoală, prin consultarea părinţilor, nu la nivel naţional. Se va schimba şi modul în care va fi finanţată şcoala. Legea a fost astfel concepută încât să scurtăm drumul banului, de la finanţator la beneficiar şi să micşorăm birocraţia. Ceea ce am propus ţine seama de nevoia de a avea un sistem administrativ performant, deoarece pomparea de bani într-un sistem nefuncţional nu duce decât la consolidarea centrilor defecţi din acest sistem.

Evaluarea prin notă, o ghilotină pentru elev


Care sunt schimbările esenţiale din programa şcolară?
La ora actuală, există o inflaţie de materii şi materie, iar programa şcolară nu este făcută având în vedere interesul exclusiv al elevului, ci a celor care fac programa. Astfel, programa urmăreşte să nu defavorizeze grupurile de presiune, completarea catedrelor şi alte astfel de lucruri, dar nu şi interesul elevului.

Materia actuală supune elevul unui bombardament informaţional. Acum 40 de ani, când accesul la informaţie era dificil, rolul de a transmite aceste informaţii era, desigur, foarte important în cadrul şcolilor. Astăzi însă, cel mai bun depozitar al informaţiei este google.com. Se impune aşadar un nou rol principal: dascălul trebuie să formeze competenţe. Şcoala trebuie să se bazeze pe formarea competenţelor copilului de a utiliza informaţie, nu de a o memora. De asemenea, evaluările trebuie să aibă un rol preponderent de îndrumare, nu de ghilotină.

Cum este şi cum nu mai trebuie să fie această programă?
Reforma curriculară trebuie făcută astfel încât fiecare minut la clasă să servească la formarea unei competenţe. Evaluarea unidimensională, exclusiv prin notă, este mult prea puţin relevantă, de aceea legea prevede introducerea portofoliului educaţional. Legea prevede şi o descentralizare a programelor şcolare, astfel încât o parte din programă să fie decisă la nivelul şcolii. Deoarece  nu educi în acelaşi fel un copil din Primăverii şi unul din Săvârşin. Sunt evidente cerinţe locale diferite. Haideţi să îi considerăm, în sfârşit, pe dascăli şi părinţi responsabili şi să îi lăsăm să decidă 20% din programă la nivelul şcolii. Spun asta pentru că m-am întâlnit cu peste 6.000 de profesori în acest răstimp şi am fost uimit cât de multă competenţă neexploatată există în sistemul nostru de învăţământ. A doua dimensiune a descentralizării curriculare urmăreşte ca, în cadrul unei materii, cea impusă la nivel central să fie de 75%, iar restul de 25% să fie pus la dispoziţia profesorului. Astfel, dacă profesorul are o clasă mai slabă poate face învăţământ remedial sau, dacă are o generaţie foarte bună, performanţă.

Competenţe, nu informaţie în exces

Acestea competenţe fac diferenţa între elevul român şi cel din Occident?

Copiii români care merg în străinătate ştiu mult mai multe lucruri decât colegii lor din alte ţări. Paradoxul este că aceste ţări merg mult mai bine decât România. Din experienţa mea de elev în Franţa, pot să spun că volumul de informaţie este relativ redus, dar competenţa de a utiliza informaţia, de a gândi critic este mult mai bine formată.
Ceea ce vrem să facem în România nu este ceva senzaţional, ci normal. Eu cred că cel mai mult ne lipseşte normalitatea. Nu ne-am propus să reinventăm roata: de fapt, misiunea şcolii este de a forma opt competenţe cheie. Printre acestea, capacitatea de a comunica eficient, competenţele digitale, antreprenoriale şi de expresie culturală. Vreau neapărat să atrag atenţia asupra nevoii de a forma elevul în tot ceea ce înseamnă competenţe axiologice (capacitatea de a ierarhiza, de a separa valoare de nonvaloare). Comportamentele frecvente din şcoala românească de astăzi (şpaga, copiatul, impostura academică, improvizaţia) duc la situaţii, cum bine vedem în viaţa publică din România, în care nu mai ştim unde este valoarea şi nonvaloarea.

Unde greşesc profesorii, dacă o fac?
Profesorii sunt astăzi prizonierii rigidităţii sistemului. De prea multe ori, copiii se întreabă “La ce îmi serveşte mie că învăţ asta?” Răspunsul tipic este “Vei afla tu când te faci mare”. Or acesta nu este un răspuns care trebuie acceptat. Profesorul trebuie să fie capabil să explice în ce măsura o materie şi un mod de a preda servesc la formarea uneia dintre competenţele de care vorbeam. Dacă mă întorc în timp şi îmi amintesc de sistemul francez, am fost şocat când am văzut că banalul rezumat de text este probă la bacalaureat. Iniţial, mi s-a părut hilar, dar apoi am realizat că rezumatul dezvoltă capacitatea de sinteză, de exprimare şi comunicare eficientă.

Aţi fost prin Franţa, SUA, Germania, Japonia şi aţi interacţionat cu sistemele educaţionale de acolo. Credeţi că trebuie să importăm din metodele lor?
Tentaţia de a importa soluţii de-a gata există, dar trebuie să o trecem prin filtrul experienţelor naţionale. Să luăm două exemple. În urmă cu zeci de ani, Coreea de Sud şi Singapore s-au aflat într-o situaţie economică nu chiar fericită şi au înţeles că soluţia este o educaţie de calitate. Ei au importat masiv, din Europa şi Statele Unite, dar nu au uitat să adapteze totul la caracteristicile naţionale. Iar Singapore, care în ‘60 era un stat primitiv, abia format, s-a întărit progresiv şi astăzi a devenit un tigru. Chiar zilele acestea am trăit o experienţă foarte puternică, despre care am şi scris pe blogul meu. În aceeaşi zi în care premierul şi-a asumat răspunderea pe legea educaţiei fiica mea a început şcoala în Germania. Faptul că am asistat la prima ei zi de şcoală şi că am ajuns şi la asumare în Parlamentul României câteva ore mai târziu, mi-a arătat foarte tăios distanţa pe care avem obligaţia să o parcurgem cu orice preţ. Obligaţia faţă de copiii ţării noastre.

"Bruscarea reformei poate duce la efecte inverse celor aşteptate"

Nu este prea dură, prea bruscă această schimbare pe care o propune noua legislaţie? 
Soluţiile radicale sunt foarte tentate, dar trebuie să fim realişti când le punem în practică. Eu personal aş fi mers pe o variantă mai puternică, dar decizia de a pondera cele două rapoarte (cel al ministerului şi cel al Comisiei) a fost una înţeleaptă politic. Asta deoarece bruscarea reformei poate duce la efecte inverse celor aşteptate. Opţiunile trebuie susţinute de sistem, nu să se forţeze mâna până după punctul de ruptură. După ce Comisia a trimis propunerile sale, ele au fost dezbătute la Parlament. Dezbaterile sunt pe situl Camerei Deputaţilor în format video şi cred că oricine este interesat de soarta sistemului de educaţie din România ar trebui să le vizioneze. Pentru că, de fapt, în jurul educaţiei au intrat în coliziune frontală două mentalităţi total diferite asupra, de fapt, a României: una eliberată de bagajul trecutului şi una împovărată de acesta. Se vede acolo foarte clar cine reprezintă, la 20 de ani după 1989, viziunea trecutului şi viziunea viitorului. Cu toate acestea, atunci când faci o reformă cu multe măsuri drastice, e sănătos să renunţi la unele măsuri prea brutale pentru a da şansa celor mai importante să fie acceptate. Revin: din punctul meu de vedere cele mai importante măsuri de modernizare sunt cele legate de administrarea şcolilor şi de reforma programei şi a procedurilor de evaluare. Cred că era foarte bine dacă, în ceea ce priveşte reforma carierelor didactice, se mergea mai departe decât în această lege. Dar toate la timpul lor.



Până acum am vorbit de sistemul preuniversitar. Care sunt soluţiile pentru cel universitar?
Trebuie să fim conştienţi că atunci când reformezi un sistem trebuie să reformezi în principal centrii de putere ai acelui sistem. Centrii de putere ai sistemului educaţional din România, formali şi informali, se află în universităţi; mai mult, ei se află în conducerea universităţilor. Acolo este puterea sistemului educaţional, de aceea cea mai importantă reformă trebuie făcută în tot ceea ce înseamnă reforma conducerii universităţilor. În sistemul universitar, există două sisteme fundamental diferite de conducere: modul colegial şi cel corporatist. La noi se practică primul, cu rezultatele care se văd de zeci de ani: nu avem nicio universitate în Top 500, iar oamenii din economia reală se plâng că nu primesc absolvenţi suficient de bine pregătiţi în domeniul în care s-au format. Avantajul modului colegial este legitimitatea democratică, iar dezavantajul este că atât decizia, cât şi controlul deciziei se află în aceleaşi mâini. Problema fundamentală a acestui mod de conducere este că favorizează conservarea celor care deţin conducerea şi obstrucţionează introducerea noului şi eficienţei manageriale.

Sistemul de conducere pe care noi l-am propus este cel corporatist, adoptat (sau către care tind) de cele mai performante universităţi din lume. În acest model rectorul şi managementul secundar (echipa rectorului şi decanii) sunt selectaţi prin concurs de o comisie externă universităţii. Concomitent, acest management are puteri executive sporite, dar controlul deciziei se află în mâinile Senatului universităţii. Actuala lege permite universităţilor să aleagă între cele două modele de conducere, ceea ce este un pas înainte.

Universităţile trebuie să îşi aleagă o misiune

De ce nu avem calitate în învăţământul superior?
Pentru că înainte de 1989 universităţile evoluau în afara circuitului mondial al valorilor, iar după 1989 ele nu s-au adaptat sănătos misiunii căreia trebuiau să-i facă faţă. Mulţi oameni de valoare au plecat în străinătate iar cei performanţi care au rămas au fost rapid înghiţiţi de o mare de mediocritate. Un sistem administrativ depăşit, promovarea cadrelor universitare în absenţa unor criterii validate internaţional, corupţia, nepotismul, favoritismul, finanţarea distorsionată, dominaţia găştilor universitare sunt elementele principale ale dezastrului din universităţile noastre. Nu totul este însă negru. Se vede că pe alocuri, acolo unde comunitatea academică a fost sănătos constituită, se poate face performanţă. Încep să apară semne bune, creşte numărul publicaţiilor ştiinţifice relevante internaţional de exemplu, dar aceste eforturi trebuie dublate de un cadru legislativ corect. Din punctul meu de vedere, unul dintre elementele cele mai importante în noua lege este evaluarea instituţională a universităţilor şi clasificarea lor în funcţie de misiune: universităţi vocationale, universităţi cu rol de educare, care merg până la nivel de licenţă, universităţi de educare şi cercetare - până la master şi în fine,  cele mai bune vor fi preponderent de cercetare şi merg până la programe doctorale şi postdoctorale. Aşadar, fiecare universitate va trebui să îşi aleagă una dintre aceste misiuni şi pe baza unei evaluări externe, care să stabilească dacă universitatea îţi poate îndeplini misiunea aleasă, instituţia să fie finanţată corespunzător. Dacă în ceea ce priveşte învăţământul preuniversitar noua lege reprezintă un pas înainte decisiv, în ceea ce priveşte învăţământul universitar eu consider noua lege ca doar un prim pas (necesar) de reformă.

Apar scandaluri legate de universităţile particulare din România. Oferă acestea educaţie de proastă calitate?
Aş vrea să introduc un bemol. Sunt probleme în universităţi, atât în cele de stat cât şi în cele private. Să nu uităm că universitătile private sunt instituţii noi. Eu consider că universităţile private au ajuns acum la un nivel de maturitate instituţională încât să le cerem insistent calitate la acelaşi nivel cu alte universităţi. Dezbaterea universităţi particulare versus publice devine una falsă. Singura dezbatere care trebuie să existe este cea referitoare la calitate, indiferent de forma de capital a universităţilor. Statul trebuie să fie partenerul universităţilor care pot să facă performanţă şi să fie necruţător cu impostura şi fabricile de mediocritate. Iar acest lucru trebuie să treacă printr-o evaluare sănătoasă. Statul are obligaţia de a încuraja calitatea acolo unde ea se află. Daca o universitate privată produce calitate, şi acolo trebuie să meargă banul public. Sunt unele universităţi, atât private cât şi de stat care pot să spun că m-au impresionat din punctul de vedere al dezvoltării materiale. Dar să nu uităm ceea ce spunea Ferdinand I în 1923: “nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într'însa”. Aici este marele şantier din mediul universitar: atragerea şi promovarea resurselor umane de calitate. Desigur, dacă ne uităm la cazul Spiru Haret, este necesară o intervenţie energică.

Avem tineri geniali care se formează peste hotare şi nu se implică în problemele româneşti. Ce face statul ca să îi atragă şi de ce fug ei?
Aceste elite nu pot să lucreze într-un sistem dominat de gerontocraţie, de prejudecăţi ale trecutului şi arhaic instituţional. Poate aici este şi o activitate încă neterminată a comisiei prezidenţiale: nu am reuşit să apropiem suficient de ţară elitele din străinătate. Cu acest scop am propus crearea unui institut interdisciplinar de studii avansate, care să poată capta energiile acestor oameni. Nu de mult am discutat şi cu ministrul Economiei (n.r. Adriean Videanu) pe această temă. Este o chestiune foarte importantă, care trebuie pusă în practică. Vreau să o spun răspicat: cea mai mare resursă a învăţământului superior şi a cercetării româneşti se află în străinătate. Dar piedicile pentru a se întoarce sunt încă prea mari. Cazuri cum a fost cel recent al promovării inconştiente de-a dreptul a lui Bogdan Olteanu pe o poziţie pentru care nu are nici cea mai mică pregătire nu fac decât să îi demobilizeze pe toţi cei care ar vrea să se întoarcă. Şi dă multă valoare celor care decid, totuşi să încerce. Mai avem mult de lucru în această direcţie.

Între educaţie românească şi cea europeană


Cum v-a afectat implicarea în viaţa politică din România cariera ştiinţifică?
Desigur, nu este uşor să te împarţi între cele două, mai ales dacă eşti obişnuit să evoluezi la un anumit nivel. De exemplu mă simt foarte vinovat că nu am putut să-mi onorez promisiunea făcută unui coleg de a ţine cursuri la un master de elită de la Şcoala Normala Superioară de la Bucureşti. Grupul meu de cercetare de la Munchen de asemenea a suferit puţin, mai ales că era la început, dar proiectele ştiinţifice merg acum bine. Chiar zilele acestea am avut plăcerea să avem articole acceptate ca “Very Important Papers” în reviste prestigioase din lume. Am început să formez tineri şi la Bucureşti, ceea ce e un avantaj. E clar însă că menţinerea activităţii politice şi ştiinţifice în aceşti parametrii nu este sustenabilă pe termen lung. Nu poţi să faci bine două lucruri de-o dată.

După demisia ministrului Andronescu, presa v-a plasat printre favoriţii la portofoliul Educaţiei? Vă consideraţi capabil?
Persoana ministrului contează mai puţin. Contează efectele pe care el le produce. Cred că o persoană raţională cu dificultate se declară într-o bună zi pregătită să facă faţă unui sistem atât de complex. E un sistem care coordonează aproape jumătate de milion de oameni şi are un buget de câteva miliarde de Euro anual, doar Wal Mart, Poşta Germană şi Siemens au mai mulţi angajaţi! Desigur, m-am implicat în domeniu, de trei ani sunt în sistem, am redactat programul de guvernare în domeniul educaţiei al actualului guvern. Acestea sunt elemente care mă situează pe o anumită orbită. În ceea ce priveşte nivelul, eu cred că acum pot face faţă. Dacă mi s-a propus acest lucru, vă spun că nu au avut loc discuţii formale pe această problema, doar discuţii informale. Aşadar, este nepotrivit să spun dacă aş fi acceptat ceva ce nu mi s-a propus formal. Dar sunt absolut convins că în România sunt oameni capabili să conducă acest şantier deosebit de important. Dacă mă număr printre ei, nu eu sunt cel care trebuie să evalueze acest lucru. Din punct de vedere politic obiectivul meu rămâne unul în domeniul educaţiei şi cercetării la nivel european. Pentru că astfel România ar profita la maximum de experienţa internaţională şi competenţele mele.

-->

Un muncitor pe cel mai important şantier al României: Educaţia

5e7fb1266649a7e2362cd27ab7cb4925
Autor: | | 62 Comentarii | 0 Vizualizari

Un băiat deştept care s-a încăpăţânat să îşi facă loc în politica dominată de "băieţii deştepţi". Cam acesta este Daniel Funeriu, reputat cercetător în domeniul chimiei, care în ultima vreme a lăsat pe planul doi ştiinţa pentru ... politică.

Mai întâi a fost europarlamentar, dar apoi, din motive greu de înţeles, nu a mai încăput pe prima parte a listelor. Acum, este vicepreşedinte al comisiei prezidenţiale pentru Educaţie şi unul dintre oamenii care au pus la punct ceea ce se vrea a fi "schimbarea foii" în învăţământul românesc. În 1988, pe când avea doar 17 ani, a plecat de unul singur din România. Lipsa de perspective l-a făcut pe un elev de liceu, olimpic internaţional la chimie, să fugă pe şest în Franţa, la Strasbourg, şi să rămână acolo. Cariera sa a progresat fulminant, iar, la numai 19 ani, a început să lucreze în laboratorul savantului Jean Marie Lehn, laureat Nobel în 1987. Peste câţiva ani, Lehn avea să îi fie coordonator la doctoratul susţinut la Universitate Louis Pasteur, din Franţa. Terminarea doctoratului a însemnat şi transformarea "copilului necăjit din Săvârşin" - după cum chiar el se descrie - într-un om care juca la masa celor importanţi. După doctorat, a plecat din Franţa, pentru a înţelege visul american. A făcut cercetare în California, timp de trei ani, de unde a fost recrutat de un institut japonez. A plecat la celălalt pol al dezvoltării ştiinţifice, Japonia, unde au urmat alţi cinci ani de cercetare. Călătoria sa era însă departe de a se încheia. După experienţa niponă, a ales să scrie o aplicaţie la unul dintre cele mai prestigioase granturi de cercetare oferit de Uniunea Europeană, Marie Curie Excellence, în valoare de 2 milioane de Euro. L-a câştigat în 2006 şi s-a întors în Europa, la Universitatea Tehnică din Munchen, unde şi-a fondat o echipă de cercetare. Chimistul din politică În 2003, s-a hotărât să revină în ţara pe care o părăsise de lungă vreme. Pe când era la metroul din Osaka, Funeriu a văzut o scenă banală: "mulţi copii japonezi, foarte bine îngirijiţi şi fericiţi şi cu un viitor asigurat de un stat care are grijă de cetăţenii săi". Atunci şi-a adus aminte de comuna arădeană unde a copilărit, Săvârşin, şi de un alt episod, opus celui din oraşul nipon. I-au venit în minte trenurile cu turişti străini, pe lângă care el şi alţi copii fugeau, cu speranţa că le vor fi aruncate câteva dulciuri. A simţit acest lucru ca pe o umilinţă a trecutului care trebuie reparată, iar lipsa preocupării statului pentru aceşti copii l-a făcut pe Funeriu să revină în ţară. În acel an, a reluat contactele cu România, mai întâi la nivel universitar. "În scurt timp am realizat că, pentru a schimba ceva realmente, era nevoie să intru în politică; şi au mai fost doi chimişti în politică: Margaret Thatcher şi Elena Ceauşescu...", spune Funeriu într-un interviu pentru evz.ro. Noua Educaţie, pentru resuscitarea unui sistem defect Lăsându-l deoparte pe omul de ştiinţă Funeriu, am discutat cu vicepreşedintele  Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Educaţiei şi Cercetare despre soarta sistemului educaţional din România şi soluţiile pentru un viitor mai bun. "Există un diagnostic foarte precis al sistemul de învăţământ din România, care îl plasează pe patru coordonate. Este ineficient, inechitabil, nerelevant şi, în consecinţă, de slabă calitate", precizează Funeriu. El spune că ineficienţa este susţinută de evaluările internaţionale de la testele relevante (abilităţi de lectură, calcul numeric etc), care poziţionează elevii români în coada ierarhiei europene. Educaţia - soluţia problemei romilor Funeriu consideră că, în România, sunt două forme ale inechităţii în educaţie. Prima vizează accesul greoi la educaţia de calitate a elevilor de la ţară, faţă de condiţiile oferite celor din mediul urban. "În plus, este o inechitate faţă de problema etnică. Avem o problemă cu romii, iar dacă există cineva care îşi imagineză că rezolvarea problemei rromilor este altundeva decât în educaţie, se înşală", spune fostul europarlamentar. Acesta consideră că se recomandă ca o comunitate "încă mobilă, migrantă şi cu valori diferite de ale noastre", cum este cea rromă, să fie educată altfel decât una stabilă. Abandonul prematur şi lipsa educaţiei permanente Statisticile arată că absolvenţii de astăzi îşi schimbă cu o mai mare frecvenţă câmpul profesional faţă de domeniul în care s-au format. "Dacă această schimbare a activităţii nu corespunde cu o pregătire adecvată pe tot parcursul vieţii, atunci avem o mare problemă", consideră Funeriu, care vede drept soluţie încurajarea educaţiei permanente în România. "Agenda Lisabona cere ca 12% dintre europeni să fie implicaţi în programe de educaţie permanentă. Deocamdată, media europeană este de 11%, iar România are doar 2%", afirmă vicepreşedintele Comisiei. El identifică drept o altă mare problemă procentul ridicat al celor care părăsesc prematur sistemul de învăţământ din România. În timp ce ţinta UE este de maximum 10%, datele arată că 24% dintre români au părăsit prematur sistemul educaţional. INTERVIU Şcoala capătă autonomie Evz.ro: Consideraţi că pactul pentru educaţie este un succes? Daniel Funeriu: Absolut, da. Totuşi, din punctul meu de vedere însemnătatea documentului a fost prea puţin explicată. În istoria României de după 1989, doar două documente au fost asumate de toate partidele: cel de la Snagov din 1995, relativ la aderarea la UE, şi pactul pentru educaţie. Mi-aş fi dorit ca acesta din urmă să fie semnalul de început al unei responsabilizări politice în sensul de "hai să ne strângem cu toţii în jurul unui proiect major: educaţia". După semnarea pactului naţional pentru educaţie a fost elaborată de Comisia Prezidenţială o strategie naţională pentru educaţie, după consultarea minuţioasă a semnatarilor pactului. Sindicatele, partidele, ONG-urile au transmis opţiunile lor de reformă. În urma centralizării documentelor, a apărut strategia naţionala pentru educaţie, semnată de sindicate, pe baza căreia s-au făcut propunerile de soluţii legislative ale comisiei. Mai departe, majoritatea propunerilor comisiei au fost incluse în noua legislaţie a sistemului de educaţie. Insist, pentru că într-o ţară ca a noastră în care multe lucruri se fac improvizat, este important să stabilim care a fost demersul acestei comisii, pentru că legile nu se fac din pix, ci în urma unui diagnostic şi a unor strategii. Nu la presiunea unui sindicat sau a unui grup de interese. Propunerile comisiei stabilesc parcursul educaţional al unui cetăţean român “de la 0 la 99 de ani”. A fost pus la punct un sistem cap - coadă, care prevede soluţii şi metode de educaţie timpurie, preuniversitară, universitară, permanentă ... absolut tot. Care sunt soluţiile educaţionale pe care le propuneţi, ca reprezentant al Comisiei? În primul rând, avem două schimbări majore în sistemul preuniversitar. Una vizează modul de organizare a şcolilor şi cealaltă stabileşte ce şi cum învaţă copiii şi cum sunt ei evaluaţi. La primul punct, principala opţiune este aducerea deciziei cât mai aproape de şcoală prin acordarea de drept decizional şcolii. Cum? Fiecare şcoală va avea un consiliu de administraţie format din o treime părinţi, o treime profesori şi o treime reprezentanţi ai comunităţii locale (consilii, primării etc). Acest consiliu de administraţie va selecta directorul. În sistemul actual, părintii au un singur reprezentant în viaţa şcolii, comunitatea locală este de asemenea subreprezentată. Altfel spus, nici unii, nici alţii nu au putere. Un efect vizat al acestei măsuri este depolitizarea şcolii. Funcţia de director nu va fi răsplata faţă de apartenenţa la un partid, pentru că un director de şcoală nu trebuie să se mai afle într-un conflict de loialitate, între partide şi elevi. Singura loialitate pe care trebuie să o aibă un director este faţă de comunitatea pe care o serveşte. Altfel spus, şcoala va beneficia de un soi de autonomie? Da. Pledăm pentru descentralizare. Multe decizii trebuie să fie luate la nivel de şcoală, prin consultarea părinţilor, nu la nivel naţional. Se va schimba şi modul în care va fi finanţată şcoala. Legea a fost astfel concepută încât să scurtăm drumul banului, de la finanţator la beneficiar şi să micşorăm birocraţia. Ceea ce am propus ţine seama de nevoia de a avea un sistem administrativ performant, deoarece pomparea de bani într-un sistem nefuncţional nu duce decât la consolidarea centrilor defecţi din acest sistem. Evaluarea prin notă, o ghilotină pentru elev Care sunt schimbările esenţiale din programa şcolară? La ora actuală, există o inflaţie de materii şi materie, iar programa şcolară nu este făcută având în vedere interesul exclusiv al elevului, ci a celor care fac programa. Astfel, programa urmăreşte să nu defavorizeze grupurile de presiune, completarea catedrelor şi alte astfel de lucruri, dar nu şi interesul elevului. Materia actuală supune elevul unui bombardament informaţional. Acum 40 de ani, când accesul la informaţie era dificil, rolul de a transmite aceste informaţii era, desigur, foarte important în cadrul şcolilor. Astăzi însă, cel mai bun depozitar al informaţiei este google.com. Se impune aşadar un nou rol principal: dascălul trebuie să formeze competenţe. Şcoala trebuie să se bazeze pe formarea competenţelor copilului de a utiliza informaţie, nu de a o memora. De asemenea, evaluările trebuie să aibă un rol preponderent de îndrumare, nu de ghilotină. Cum este şi cum nu mai trebuie să fie această programă? Reforma curriculară trebuie făcută astfel încât fiecare minut la clasă să servească la formarea unei competenţe. Evaluarea unidimensională, exclusiv prin notă, este mult prea puţin relevantă, de aceea legea prevede introducerea portofoliului educaţional. Legea prevede şi o descentralizare a programelor şcolare, astfel încât o parte din programă să fie decisă la nivelul şcolii. Deoarece  nu educi în acelaşi fel un copil din Primăverii şi unul din Săvârşin. Sunt evidente cerinţe locale diferite. Haideţi să îi considerăm, în sfârşit, pe dascăli şi părinţi responsabili şi să îi lăsăm să decidă 20% din programă la nivelul şcolii. Spun asta pentru că m-am întâlnit cu peste 6.000 de profesori în acest răstimp şi am fost uimit cât de multă competenţă neexploatată există în sistemul nostru de învăţământ. A doua dimensiune a descentralizării curriculare urmăreşte ca, în cadrul unei materii, cea impusă la nivel central să fie de 75%, iar restul de 25% să fie pus la dispoziţia profesorului. Astfel, dacă profesorul are o clasă mai slabă poate face învăţământ remedial sau, dacă are o generaţie foarte bună, performanţă. Competenţe, nu informaţie în exces Acestea competenţe fac diferenţa între elevul român şi cel din Occident? Copiii români care merg în străinătate ştiu mult mai multe lucruri decât colegii lor din alte ţări. Paradoxul este că aceste ţări merg mult mai bine decât România. Din experienţa mea de elev în Franţa, pot să spun că volumul de informaţie este relativ redus, dar competenţa de a utiliza informaţia, de a gândi critic este mult mai bine formată. Ceea ce vrem să facem în România nu este ceva senzaţional, ci normal. Eu cred că cel mai mult ne lipseşte normalitatea. Nu ne-am propus să reinventăm roata: de fapt, misiunea şcolii este de a forma opt competenţe cheie. Printre acestea, capacitatea de a comunica eficient, competenţele digitale, antreprenoriale şi de expresie culturală. Vreau neapărat să atrag atenţia asupra nevoii de a forma elevul în tot ceea ce înseamnă competenţe axiologice (capacitatea de a ierarhiza, de a separa valoare de nonvaloare). Comportamentele frecvente din şcoala românească de astăzi (şpaga, copiatul, impostura academică, improvizaţia) duc la situaţii, cum bine vedem în viaţa publică din România, în care nu mai ştim unde este valoarea şi nonvaloarea. Unde greşesc profesorii, dacă o fac? Profesorii sunt astăzi prizonierii rigidităţii sistemului. De prea multe ori, copiii se întreabă “La ce îmi serveşte mie că învăţ asta?” Răspunsul tipic este “Vei afla tu când te faci mare”. Or acesta nu este un răspuns care trebuie acceptat. Profesorul trebuie să fie capabil să explice în ce măsura o materie şi un mod de a preda servesc la formarea uneia dintre competenţele de care vorbeam. Dacă mă întorc în timp şi îmi amintesc de sistemul francez, am fost şocat când am văzut că banalul rezumat de text este probă la bacalaureat. Iniţial, mi s-a părut hilar, dar apoi am realizat că rezumatul dezvoltă capacitatea de sinteză, de exprimare şi comunicare eficientă. Aţi fost prin Franţa, SUA, Germania, Japonia şi aţi interacţionat cu sistemele educaţionale de acolo. Credeţi că trebuie să importăm din metodele lor? Tentaţia de a importa soluţii de-a gata există, dar trebuie să o trecem prin filtrul experienţelor naţionale. Să luăm două exemple. În urmă cu zeci de ani, Coreea de Sud şi Singapore s-au aflat într-o situaţie economică nu chiar fericită şi au înţeles că soluţia este o educaţie de calitate. Ei au importat masiv, din Europa şi Statele Unite, dar nu au uitat să adapteze totul la caracteristicile naţionale. Iar Singapore, care în ‘60 era un stat primitiv, abia format, s-a întărit progresiv şi astăzi a devenit un tigru. Chiar zilele acestea am trăit o experienţă foarte puternică, despre care am şi scris pe blogul meu. În aceeaşi zi în care premierul şi-a asumat răspunderea pe legea educaţiei fiica mea a început şcoala în Germania. Faptul că am asistat la prima ei zi de şcoală şi că am ajuns şi la asumare în Parlamentul României câteva ore mai târziu, mi-a arătat foarte tăios distanţa pe care avem obligaţia să o parcurgem cu orice preţ. Obligaţia faţă de copiii ţării noastre. "Bruscarea reformei poate duce la efecte inverse celor aşteptate" Nu este prea dură, prea bruscă această schimbare pe care o propune noua legislaţie?  Soluţiile radicale sunt foarte tentate, dar trebuie să fim realişti când le punem în practică. Eu personal aş fi mers pe o variantă mai puternică, dar decizia de a pondera cele două rapoarte (cel al ministerului şi cel al Comisiei) a fost una înţeleaptă politic. Asta deoarece bruscarea reformei poate duce la efecte inverse celor aşteptate. Opţiunile trebuie susţinute de sistem, nu să se forţeze mâna până după punctul de ruptură. După ce Comisia a trimis propunerile sale, ele au fost dezbătute la Parlament. Dezbaterile sunt pe situl Camerei Deputaţilor în format video şi cred că oricine este interesat de soarta sistemului de educaţie din România ar trebui să le vizioneze. Pentru că, de fapt, în jurul educaţiei au intrat în coliziune frontală două mentalităţi total diferite asupra, de fapt, a României: una eliberată de bagajul trecutului şi una împovărată de acesta. Se vede acolo foarte clar cine reprezintă, la 20 de ani după 1989, viziunea trecutului şi viziunea viitorului. Cu toate acestea, atunci când faci o reformă cu multe măsuri drastice, e sănătos să renunţi la unele măsuri prea brutale pentru a da şansa celor mai importante să fie acceptate. Revin: din punctul meu de vedere cele mai importante măsuri de modernizare sunt cele legate de administrarea şcolilor şi de reforma programei şi a procedurilor de evaluare. Cred că era foarte bine dacă, în ceea ce priveşte reforma carierelor didactice, se mergea mai departe decât în această lege. Dar toate la timpul lor.

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Aurul cenusiu

libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate