Editura Evenimentul si Capital

Un like pentru ministru - Chestiunea uniformei școlare

Doina Ruști - scriitoare
Autor: | | 1 Comentarii | 945 Vizualizari

Aveam patru ani, când bunică-mea a apărut cu un cadou bizar: o fustă înfoiată și o jachetă, amândouă verzi. Voia să mă îmbrac cu ele, și apoi să-mi atârne la gât o fundă.

Am fost foarte încântată de fustă, de amploarea ei, însă nu-mi plăcea jacheta, pe care am refuzat categoric s-o pun pe mine. Un timp lung, bunică-mea s-a luptat să mă îmbrace, smucindu-mi mâinile, momindu-mă cu mâneca hainei. Pe ferestre se vedeau smochinii, iar printre frunzele lor, cerul de toamnă. Eu țipam încruntată și încercam să scap de jachetă, pe care în mintea mea o și vedeam distrusă în multe feluri. În cele din urmă a apărut tatăl meu, care a fost de părere că trebuia să existe un motiv pentru care refuzam acea haină, așa că m-a întrebat. Bineînțeles că nu mă gândisem la asta. Prin urmare, am răspuns prompt că era urâtă. Canonul după care o judecasem nu venea din zona esteticului. N-o voiam pentru că bunica mea insista să mi-o pun. Ea era încântată. Haina aia venea din dorințele ei, nu din ale mele. În cele din urmă am ieșit din casă cu fusta verde și cu un puloveraș penibil și vechi, dar care mi se părea frumos.

Ah, uniformele! Fascinație și umilință! Să le privești, dar să nu fii nevoit să le porți! Am vorbit de multe ori despre efectele nocive ale hainelor impuse, care încorsetează comportamentul și schilodesc personalitatea în asemenea măsură încât, pe unii îi transformă în monumente ale ridicolului, iar pe alții în sclavi ai grandorii. Bunica mea era o femeie elegantă şi decentă şi ţinea să mă îmbrac cu haine croite corect şi călcate meseriaş, care mă făceau să mă simt atât de penibil, încât nici nu mai reuşeam să vorbesc. Mi-aduc aminte și-acum de bluza de uniformă, albastră, apretată şi încheiată până în gât, care-mi reteza toate ideile. Un personaj de-al meu ajunge să-și decupeze gulerul uniformei, cu o unghieră, episod care se leagă direct de experiențele mele școlare, de teroarea sarafanului comunist. Numai vanitățile unor părinți sau ale unor profesori mențin uniformele marilor colegii. Să te mândrești cu sacoul penibil, care e la fel cu al celorlați ori cu blazonul nu știu cărei școli, nu e doar un act de inconștiență, ci un prim și primejdios pas spre renunțarea la tine și la acea ființă plăpândă din interiorul tău. Pe mâneca uniformei purtam matricola, un petec cât cutia de chibrituri, pe care scria numele școlii și numărul sub care eram înregistrată în catalogul liceului. Mergeam pe stradă și oricine știa jumătate din viața mea, care nici nu era cine știe ce. Uneori mai visez literele galbene, ori mai simt o anumită tandrețe față de cifrele care m-au anulat ca om. Un episod cu matricolă am povestit în Fantoma din moară.

Totodată îmi amintesc și febra micilor schimbări care făceau respirabil aerul unei școli într-un sistem totalitarist. Sarafanul scurtat, strâmtat ori fără buzunare sunt numai câteva dintre acțiunile unei patetice insurgențe ale lumii trecute. Din seria asta fac parte și pantofii mei roșii, pe care am reușit să-i strecor în școală două zile la rând.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro
Loading...

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate