Editura Evenimentul si Capital

Cum a ajuns Erdogan PRIMUL DESPOT dintr-o țară NATO. Tot ce trebuie să știi despre sistemul politic din Turcia

Radu Ghelmez
Autor: | | 6 Comentarii | 1774 Vizualizari

Sistemul politic turcesc nu este decât la suprafaţă similar cu cel din Vest şi trebuie înţeles în profunzime aşa cum e el înainte de a critica sau aplauda o parte sau altă. Politica turcească s-a întors în ultimii douăzeci de ani la un sistem balcanic/bizantin în care puterea politică este distribuită prin intermediul unor reţele paralele de influenţă.

Partidele turceşti sunt, privite de la distanţă, reprezentări locale ale familiilor politice europene, ceea ce ne induce frecvent în eroare. Alegătorii turci nu se prezintă, însă, la vot din patru în patru ani ca să aleagă cine cred ei că trebuie să conducă ţară - cum se întâmplă la noi, de exemplu-, ei sunt implicaţi în mod activ şi permanent într-o structură informală de putere ce distribuie piramidal, dinspre un vârf politic către baza electorală, avantaje, putere, influenţă, relaţii, business, securitate şamd.

AKP este exemplul de manual. Partidul islamist conservator reprezintă doar imaginea politică a unei astfel de reţele care îl are în centru pe Erdogan şi care împarte beneficiile poziţiei lui cu cei din imediata apropiere, care, la rândul lor, au nişte protejaţi ce profită de poziţia protectorului şi care şi ei au, fiecare în parte, un grup mai mare de protejaţi şi tot aşa până când se ajunge la nivelul cel mai de jos al piramidei şi care este format din oamenii simpli, cetăţenii turci ce votează.

Cum arată sistemul politic din Turcia

Există câteva caracteristici importante ale acestui gen de reţea politică: - se organizează în jurul unui caracter puternic, un om care să transceadă cumva limitările umane, care să fie sau măcar să pară suprauman (Erdogan a avut afişe electorale cu el îmbrăcat în Superman). - necesită transferuri de sus în jos sau dinspre centru spre margini într-o proporţie considerată acceptabilă de părţi, fiind în esenţă un contract social ce expiră în momentul în care suficienţi participanţi consideră că primesc mai puţin decât e cazul. - este foarte profitabilă pentru toate părţile implicate, toţi oamenii care adera la această reţea profită relativ faţă de cei care se plasează în afară ei în diferite moduri. - este activă social şi uşor de mobilizat pentru că legăturile între protejaţi şi protectori sunt strânse şi personale (motiv pentru care au şi ieşit oamenii aşa repede în stradă vineri noapte) - generează în ansamblul sau sinergii valoroase în primul rând economic, dar şi în planul securităţii personale şi al libertăţii de expresie în limitele acceptate de reţea şi o stabilitate aparenţă.

Mă aştept să reacţionaţi la ce zic mai sus cu un "ah, adică mafia politică, nu aşa funcţionează şi PSD la noi?" şi o să va răspund că da, aşa e, şi la noi există elemente ale acestui tip de a face politică şi ele au fost predominante până la un punct din istoria noastră recentă. La noi însă lucrurile s-au mai schimbat din perioada năstăsistă, când cred că a fost apogeul genului asta de networking politic - social.

Erdogan și Gulen, umăr la umăr

În momentul în care sistemul politic din Turcia s-a liberalizat într-o oareşcare măsură la presiunea Vestului, dar şi ca urmare a greșelilor consecvente şi consistente ale partidelor de factură europeană, dar cu obiceiuri orientale, ce supravieţuiau politic doar sub privirea atentă a generalilor, două reţele paralele au prins rădăcini şi au început să se dezvolte fulminant. Una este AKP (a lui Recep Tayyip Erdogan-n.red.), cealaltă este Hizmet (mişcarea gulenistă). Amândouă sunt organizaţii islamiste, ceea ce este de înţeles pentru că majoritatea covârşitoare a turcilor sunt musulmani conservatori, aşa că primele iniţiative care au profitat de un regres al kemalismului autoritar s-au dezvoltat explicabil în mijlocul comunităţilor musulmane private decenii întregi de opţiuni politice reprezentative.

Şi AKP şi Hizmet au crescut rapid, atrăgând cu o viteză fascinantă turci din cele mai variate straturi sociale, turci care aveau, în esenţă, un singur punct în comun: toţi credeau (şi cred) că identitatea naţională turcă nu poate fi definită în mod corect fără includerea componenţei religioase. Cu alte cuvinte, acei militari, profesori, bancheri, oameni de afaceri, ziarişti, politicieni, oameni simpli, pentru care religia este parte din viaţă de zi cu zi şi care au fost persecutaţi sau s-au simţit persecutaţi de secularismul agresiv şi de multe ori neinspirat al partidelor kemaliste, au găsit în sfârşit o structura politică prin care să poată să îşi exprime opţiunea pentru un stat turc musulman tolerant.

AKP s-a concentrat pe industrie, armata, servicii sociale şi ruralul sărac, în timp ce Hizmet a atras cu precădere oameni din învăţământ, servicii bancare şi sistemul juridic, judecători, procurori, poliţişti. Cele două mişcări s-au aliat aproape imediat împotriva inamicului comun, faimosul "deep state", în esenţă o reţea similară de putere şi interese politice condusă însă în mod netransparent şi cu o mâna de fier de generalii turci.

În momentul în care AKP a preluat puterea prin alegeri libere, lucrurile au început să se mişte foarte repede şi foarte în bine. Relaţiile economice, facilitate de legăturile de fier şi onoare dintre oamenii de afaceri din cadrul celor două mişcări islamiste, au explodat şi au propulsat Turcia către o prosperitate economică pe care nu o mai văzuse de secole. Bunăstarea astfel generată s-a scurs în jos prin cele două mişcări către membrii de rând care, etern săraci şi persecutaţi pentru conservatorismul lor religios vreme de decenii, au descoperit brusc nu doar că o duc mai bine decât niciodată, dar şi că sunt, în sfârşit, liberi să îşi exprime credinţele religioase în spaţiul public fără frică. Progresul social dublat de cel economic a ajutat enorm mişcările islamiste, validandu-le practic abordarea politică şi întărindu-le atât tracţiunea în masă profundă a cetăţenilor turci, cât şi puterea politică şi ponderea propriilor agenţi în structurile statului.

Trebuie zis că perioada de început a guvernării AKP a reprezentat şi cea mai optimistă vreme a relaţiei dintre turci şi kurzi. AKP a deschis dialogul cu PKK, dialog blocat de generalii ultranaţionalişti şi ”turk-purişti”, dacă îmi permiteţi inovaţia lexicală, şi a semnat ulterior şi un armistiţiu care a dus la cea mai îndelungată perioada de linişte şi securitate din întreagă istorie modernă a Turciei. E de remarcat şi că majoritatea kurzilor au votat AKP şi mulţi dintre ei votează încă şi azi cu AKP, din cauza că şi kurzii turci sunt preponderent conservatori religios şi s-au solidarizat cu partidul islamist pe considerente religioase, la momentul respectiv mai importante decât divergenţele etnice, mai ales când conflictul etnic a fost alimentat de reacţiile exagerate şi distructive ale militarilor seculari inamici deschis ai AKP.

Când au considerat că sunt suficient de puternici, AKP şi Hizmet au declanşat împreună un asalt la baionetă împotriva "deep state", arestând reprezentanţii din vârful armatei şi ai sistemului judiciar sub diverse pretexte, multe reale, unele inventate. E de reţinut că Hizmet (Gulen) a avut principalul rol în decapitarea structurilor de forţă care menţineau statul secular sub ameninţarea baionetelor. Procurorii, poliţiştii şi judecătorii gulenisti au fost cei ce au construit dosarele, arestat, judecat şi condamnat generalii şi politicienii ce trebuiau arestaţi, în timp ce AKP le-a asigurat sprijinul politic necesar.

Succesul incredibil şi neaşteptat al alianţei dintre cele două grupări islamiste s-a dovedit fatal pentru această. AKP a început să preseze pentru o islamizare mai agresivă dublată de o întoarcere la viziunea otomană în politică turcească, în timp ce Hizmet a militat pentru o "influenţare" a societăţii turce către Islam prin puterea exemplului membrilor mişcării şi prin demonstrarea prin fapte, nu prin decrete, că islamismul este parte din Turcia şi este bun pentru Turcia. Practic şi simplificând un pic, AKP a adoptat o politică de islamizare prin "hard power", în timp ce Hizmet una "soft power".

Ruptura...

... s-a produs în momentul în care procurorii şi poliţiştii turci afiliaţi la Hizmet, aliaţii cei mai buni ai AKP până atunci şi exact aceiaşi inşi care au îngenuncheat "the deep state" scoţându-i colţii, au declanşat o serie de anchete privind dosare de corupţie care vizau politicieni de la vârful AKP, miniştri şi, cel mai grav, însuşi fiul lui Erdogan. Erdogan a reacţionat extrem de virulent şi i-a acuzat pe guleniști de trădare. Practic, omul a văzut în anchetele guleniste un atentat direct la puterea sa şi s-a temut că este o lovitură de stat soft în progres. A reacţionat foarte categoric şi a declanşat o primă epurare guleniștilor din serviciilor de forţă şi a sistemului de justiţie. Au urmat multe altele şi continuă şi azi eliminarea membrilor Hizmet din structurile statului turc prin orice mijloace, oricât de reprobabile.

Cum AKP deţinea puterea la nivel formal şi reprezenta Turcia din punct de vedere politic, în timp ce Hizmet era doar o structura informală ce colecta oamenii fideli principiilor lui Gulen, Erdogan a câştigat prima şi cea mai grea bătălie într-o partidă extrem de strânsă şi apoi pe cele ulterioare din ce în ce mai uşor.

Între timp, prosperitatea economică şi puterea militară relativă în creştere i-au permis lui Erdogan să înceapă să viseze la un Orient Mijlociu în sfera de influenţă turcă şi să lanseze o serie de iniţiative diplomatice şi ale serviciilor de informaţii care să pregătească terenul pentru instalarea de regimuri aservite în ţările din jur (Siria şi Irak în primul rând). AKP şi-a supraestimat însă potenţialul şi, împins de realitate să constate că bătălia pe scena internaţională este mult mai agresivă şi mai complicată decât la intern, a început să facă tot felul de tâmpenii strategice. Una dintre ele şi probabil cea mai mare a fost facilitarea constituirii de reţele jihadiste de recrutare şi transfer de oameni şi echipamente în Turcia pentru a prăbuşi regimul Baathist de la Damasc.

Erdogan a aflat însă pe pielea proprie, cum au aflat înaintea lui şi pakistanezii şi irakienii şi saudiţii şi sirienii şi probabil şi alţii, că pe jihadişti îi poţi chema, dar nu le poţi spune să plece şi că cine îşi imaginează că îi poate controla este mai prost decât martirii lor. ISIS şi al-Qaeda au început să îşi dezvolte reţelele proprii de activişti, finanţatori, recrutatori şi adepţi, constituind astfel, sub nasul lui Erdogan, încă două reţele de putere politică, independente de cele trei deja existente şi cu un mesaj politic islamist de factură jihadistă, mult mai radical decât discursul main stream al AKP şi, din cauza asta, mai atractiv pentru minoritatea musulmană radicală ce a căpătat aripi în guvernarea AKP, dar care s-a considerat nereprezentată de tonul mai civilizat al acestora.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate