O femeie a fost pe punctul de a fi linșată într-un troleu bucureștean pentru că trăgea dint-o țigară electronică. Nu făcea fum și nici scrum. Un pensionar senil a bătut-o pe contravenientă, pentru că nu corespundea standardelor educației sale greșite.

Nu știm cum o cheamă. Să-i spunem „femeia din troleu”. Redusă la orizontala podelei pentru că a îndrăznit să tragă dintr-o țigară electronică, ziua în amiaza mare, în troleu, într-o maximă ticseală de călători, de-un pensionar zelos. Abjecțiile abundă, remarcile inundă, privitorii privesc. E apatia marelui oraș, în România contemporană. Indiferența concitadină a tuturor obosiților care populează tranzitul comunard în timp ce asistă la o formă grosolană de violență cu protagoniști modești. Un bătrân și o femeie. Cum de se întâmplă? Ce-anume o motivează?

În psihologie i s-a spus „efectul Kitty Genovese”. Kitty a fost ucisă de-un tâlhar, pervers sexual, la orele când bezna e cea mai puternică, pe la 4 dimineața, cu lovituri de cuțit, într-un cartier suburban din Queens, în 13 martie 1964. Vecinii au auzit strigătele de ajutor ale femeii. Nimeni n-a alertat autoritățile. Asasinul, Winston Moseley, alungat inițial de strigătele unui privitor, s-a întors să-și termine fapta. Două săptămâni mai târziu, în New York Times, apărea articolul ajuns deja legendă „37 de oameni care au văzut crima n-au chemat poliția”. Letargia mamutului social care e urbanitatea a devenit proverb, proverbul a devenit mit, mitul observă încă o realitate.

Am ajuns furnici într-un mușuroi anonim

De câte ori nu ți s-a întâmplat să vezi un bătrân căzut și să-ți spui: „O fi băut! Lasă-l acolo, că poate-l găsește cineva”? Sau să privești, absent, în timp ce o persoană clar cu mințile tulburate merge pe trotuar, vorbind în lumea ei cu voci doar de ea știute și să-ți fixezi privirea în altă parte? Luna trecută, în Brașov, o bătrână a murit înghețată pe-un câmp după ce o doctoriță i-a dat drumul pe semnătură, deși ar fi trebuit îngrijită. Dar lasă asta. Toți ceilalți participanți la dramă, de la infirmieră la cei doi taximetriști, la toți trecătorii care trebuie că s-au intersectat cu octogenara în picioarele goale și capot, au co-semnat finalul unei tragedii. Pentru că, în marele oraș, nimeni nu mai știe cum îi cheamă pe vecini. Trăiește anonim într-o lume a singurătății în public, fragmentată, autistă, goală de conținut, de umanitate, de scop și sens. Ca furnicile în mușuroi trăiesc oamenii în metropolis, claustrați de încălcarea, până la dispariție, a nevoii de spațiu vital. Iar răspunsul, evident, e traversarea Styx-ului personal către anomie, retragerea socială a individului din comunitate când comunitatea încetează să mai fie o preocupare, vezi interes, pentru om.

Cum au devenit oamenii numere. În Congo-București

O glumă apocrifă povestește drumul în rapidul dinspre Cluj către București a unei bătrâne care nimerește în același vagon cu un negru. După o vreme, dornică de conversație, bunica îl întreabă, sfios, pe bărbat: „De unde ești, maică?”. Surprins, după câteva minute de tăcere, negrul răspunde sec: „Din Congo”. Ce să știe mămăița de Congo? Și totuși, ca să nu pară complet pe lângă, femeia continuă: „Congo, Congo, dar care Congo?” ”Congo – Brazaville” – replică un pic iritat negrul. Misterul se adâncește. Mai trec câțiva kilometri, în timp ce metronomul trenului punctează tăcerea. „Păi”,  nu mai poate răbda muierea: „Și-al cui ești matale în Congo?”.

Chintesența întrebării finale explică, pe de-a întregul, efectul Kitty Genovese. În universul rural, în care accentul e pe nume, pe familie, pe comunitate, fiecare om e „al cuiva”. Nu există să treci pe stradă să nu dai „bună-ziua” trecătorilor. Strada are ochi. Strada te știe. Strada te apără, dar te și judecă. E o hartă a cărei amprentă milenară obligă creierul, la origine, să ceară informații despre interlocutor până în zona de confort, de cunoscut, de raport. Chiar dacă pentru bătrână „Congo” e altă planetă, într-o lume abstractă și îndepărtată, trebuie că și acolo au nume. Trebuie că și acolo au familii. Trebuie că și acolo sunt „ai cuiva”, acei „cineva” pe care să-i poți înțelege. Și – cine știe – să-i recunoști.

Dar nu în Marele Oraș. Aici reperele s-au pierdut. Aici oamenii sunt numere, sunt vecinul de la patru, Nea Caisă de la service – pentru că mereu îi uiți numele, sunt Bobiță, Grasu’ și clanul Curcubitaceelor de Pădure, invenții de tinichea pentru minți dezabuzate, în timp ce oamenii stau, aglutinați, la cozi, la ghișee, așteptând troleul, maxi-taxi-ul sau metroul.

Dușmanul este cel care nu e ca noi ceilalți

Nu întâmplător retorta „femeii din troleu” când e lovită este să înceapă să urle: „Comunistule!”. În sceneta filmată de un alt necunoscut, în care bătrânul lovește și trântește la pământ o persoană pe care, probabil, o vede pentru ultima oară, dar și prima dată, vezi rana hâdă, la un sfert de veac distanță, a experimentului  social monstruos care a fost Omul Nou, Marele Salt Înainte gândit de ideologii staliniști, o utopie orwelliană în care oamenii și-au pierdut numele, prenumele și au ajuns doar celule ale Marelui Organism care e, subjonctiv: Partidul, Statul, Comuna.

Și ce drepturi are o celulă? Toți sunt aidoma. Toți sunt pământii. Toți sunt cifre, statistici, alambicați într-o cloacă a regresiei în care violența e o scânteie care mai palpită, animalic, în timp ce bovinele prinse întâmplător în aceeași cușcă își domolesc anxietatea prin ruminație și regurgitație. Târziu, un „pardaillan” mai cutezător îl potolește pe agresor – cum altfel – cu suspirarea cuvintelor magice: „Potolește-te! Vrei să faci pușcărie?”. Pușcărie. Formula fermecată prin care pacea lumii se restabilește. Nu contează că vremurile s-au schimbat. Vremurile s-au schimbat mai repede decât mințile. Mințile au rămas aceleași. Înghețate în proces. În timp. În pravila unui cincinal de civilizație și progres, la umbra Obeliscului cultului personalității tuturor micro-megalomaniacilor, din troleele RATB, destituții care-și recaptează, momentan, identitatea zdrobind, între ei, dizidentul.

Noi, protagoniștii unei piese demodate

Vom rămâne șocați, probabil, în zilele următoare dacă aflăm ceva despre „Femeia din troleu”. Care sigur are un nume. O biografie. Un drum al ei. Este și ea dintr-un Congo. Un Congo – Brazaville. Dar a cui o fi? Cine e familia ei? Cine-i sunt frații? Cine-i sunt copiii și prietenii? Dar ai bătrânului? I-o fi rușine celui din urmă că a ajuns, erou fără voie, într-o scenetă care-i pune sub rușine părul alb din cap? Pentru că rușinea care-ar trebui să-i fie lui se diluează în mintea tuturor celorlalți. Care s-au uitat. Și n-au făcut nimic.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru