Editura Evenimentul si Capital

Tescani – îngerul și oamenii locului | REFLEXUL DE CULTURĂ

Autor: | | 0 Comentarii | 641 Vizualizari

O recentă ședere la Tescani îmi readuce aminte de timpurile extrem de complicate de după 1944. Pînă cînd a învins „la sate și la orașe”, presiunea noii puteri comuniste era tot mai furioasă, și tot mai mulți oameni se clătinau sub ea.

Societatea românească era pur și simplu bulversată și, cred, niciodată de atunci încoace nu a mai trecut prin așa ceva. Intrarea în post-comunism, după decembrie 1989, a fost cu mult mai lină decît intrarea în comunism, după august 1944 – spun asta, mai ales, pentru cei care nu știu multe despre anii 1944 - 1948.

Oribilul deceniu 6 al veacului trecut a fost vremea dezlănțuirii diabolice a comunismului victorios, așa cum se știe. Dar victoria comunismului s-a obținut în anii 1944 – 1948 prin asedierea violentă a tot ce era firesc și bine așezat în societatea românească. Una dintre lecțiile înfricoșătoare ale acelui moment este aceea a fragilității și reversibilității normalității. Practic, de la o zi la alta, o ordine socială ce părea a fi stabilă și intrată în ADNul poporului român a fost desființată de violența unor golani cu tancuri. Tradiția românească, așa cum era ea, cu bune și rele, a fost un nimic în calea noilor barbari dezlănțuiți. Societatea a căzut în genunchi uimitor de repede. Doar ici-colo, oameni sau mici grupuri, au încercat să reziste. Dar nici ei pentru mult timp, căci la nici 10 ani de la lovitura de stat din august 1944, aceștia fuseseră fie lichidați, fie alungați, fie îngenuncheați.

Î n acele vremuri, în toamna lui 1946, românul impecabil care a fost George Enescu a părăsit țara împreună cu soția lui, spectaculoasa Maria „Maruca” Cantacuzino Enescu. Se știe, de cînd se cunoscuseră și se îndrăgostiseră unul de altul, în 1909, cei doi, ( la început amanți, apoi, din 1937, căsătoriți ) petrecuseră timp îndelungat la conacul de la Tescani, care apaținea familiei Mariei. Aici, Enescu a lucrat mult, scriind cea mai mare parte a operei Oedipe, dar nu numai. Conacul era, deja, un spațiu cultural consacrat cînd Enescu a venit aici. Avea o bibliotecă formidabilă (cam 16.000 de volume) care începuse să fie constituită încă de la 1848 și găzduise, pentru un timp, școala satului.

Sfătuită, cel mai probabil, de avocați din țară, în 1947, Maria Cantacuzino a donat, de la Paris, conacul și 33 de ha din jurul său statului român. Donația nu urmărea să cîștige bunăvoință politică pentru ea – era clar că nu va mai reveni în țară, după cum era clară atitudinea regimului față de membrii nobilimii române -, ci urmărea să salveze locul pur și simplu. Decizia ei s-a dovedit a fi providențială. Intrat în proprietatea statului, conacul va fi ferit de distrugere. Dovada că dacă nu-l dona praful se alegea de acest loc pentru totdeauna. Alături de conac, fratele Marucăi își construise o vilă, zisă vilă „Meri”. Imediat după ce comuniștii l-au desproprietărit, vila a fost pur și simplu distrusă, astfel încît nimic nu a rămas din ea. Conacul, însă, a rămas. Precizez ceva esențial: vorbim, aici, de ziduri. Vila „Meri”, cum ziceam, a dispărut fizic – a fost furată de oamenii locului cărămidă cu cărămidă și lemn cu lemn. Conacul, proprietate a statului, a rămas în picioare. Dar, tot ce era în interiorul conacului a fost fie distrus, fie furat. Că elemente de mobilier specifice conacului puteau fi găsite încă în anii noștri prin cîte o casă de țăran din partea locului, în fine, treacă-meargă. Dar faptul că impresionanta bibliotecă a fost distrusă prin incendierea cărților în curtea conacului și nimeni, absolut nimeni nu a zis ceva, mă răvășește. Cît de speriați putem fi cînd suboamenii se reped spre noi...

Ei bine, am impresia că trecem prea ușor peste distrugerea vilei „Meri” și maltratarea conacului. Mai ales că situația de la Tescani se regăsește în prea multe colțuri ale țării ca să nu sesizăm o adevărată sociopatie generalizată. La Tescani, distrugerea acestor locuri minunate nu a fost făcută nici de sovietici cu tancurile (deși, pentru o scurtă perioadă, un grup de militari sovietici au staționat la conac), nici de activiști de partid dezlănțuiți (deși biblioteca a fost pusă de foc sub atenta supraveghere a oamenilor partidului). Marile și îndrăznesc să zic temeinicile distrugeri le-au făcut țăranii simpli, oamenii locului. Primul act de complicitate al marii mase de români cu puterea comunistă a fost acesta: participarea la distrugerea fizică a caselor boierești. Acest fenomen ar trebui, cred, mai atent documentat, căci el vorbește onest și spontan despre disponibilitatea noastră, ca popor, spre ură, inconștiență și manipulare. Cînd proprietățile au devenit ale „întregului popor” – cazul vilei Meri – cei care le-au furat pînă la dispariția lor fizică nu au fost ocupanții, ci cei ocupați. Simetric, s-au văzut situații similare și după 1990. Aruncarea în aer a sistemului legal al proprietății dă ghes animalelor de pradă din noi înșine.

Imediat după donație, Maria Cantacuzino a scris următoarea scrisoare administratorului moșiei: Bellevue Seine et Oise – 1 Avenue de la Glacière. 15 octombrie 1947. D-lui Ion Hilom, administratorul moșiei Tescani.

Dragă Ionică,

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate