Editura Evenimentul si Capital

Tenorul pe care l-a visat Verdi

Sever Voinescu
Autor: | | 2 Comentarii | 1164 Vizualizari

Titlul acesta nu-mi aparține. L-am preluat din ”The New York Times”. Prestigiosul ziar american l-a folosit în 1953, a doua zi după ce Carlo Bergonzi (1924 – 2014) a debutat la Metropolitan cîntînd Radames. Și mie îmi place să mă gîndesc la Bergonzi exact în acești termeni. Admit că sînt sentimental legat de el, pentru că vocea lui face parte din colecția de sunete care îmi fac lumea suportabilă. Venită din înfiorătorul secol XX – un veac în care chiar dacă nu s-a compus ca în cel anterior s-a cîntat, totuși, formidabil – vocea lui Bergonzi înnobilează micul meu univers sonor. Pe străzile lumii de azi, prea multe zgomote ce trec drept muzică ne mutilează (uneori într-un fel plăcut!) auzul. Păstrarea integrității urechilor noastre mi se pare o urgență la fel de mare precum este păstrarea integrității mediului, de pildă. Să auzi muzica pe care o emană astăzi posturile de radio în marea majoritate a orelor lor de emisie este la fel de dăunător ființei precum este de dăunător plămînilor să respire gaze de eșapament. Pentru mine, vocea lui Bergonzi, alături de alte cîteva din aceeași ligă, mă ajută să nu uit cum este, de fapt, muzica. Și mă ajută să mă păzesc.

Carlo Bergonzi, născut într-un sat aflat la 5 kilometri de  locul în care, cu 111 ani înaintea lui, se născuse Verdi, a văzut prima operă din viața lui la 6 ani și a rămas vrăjit pe viață. Coincidență ori nu, acea primă era o capodoperă verdiană în care el însuși va străluci, ”Trubadurul”, iar teatrul în care a văzut-o era chiar în Busseto, orășelul care va rămîne în veci cunoscut lumii datorită lui Verdi. A început să studieze la Conservatorul din Parma la vîrsta de 16 ani. Ca în multe alte situații similare, viitorul mare tenor a început ca bariton. În 1942 Bergonzi a întrerupt studiile, fiind concentrat în armata italiană. Urmare a schimbărilor dramatice care au avut loc în Italia în 1943, dar și a comportamentului său vădit anti-nazist, a ajuns  într-un lagăr de muncă german. În 1945 lagărul a fost eliberat de sovietici și, cu o intuiție istorică formidabilă,  tînărul Bergonzi a plecat imediat pe jos, mergînd mai bine de 100 de km pînă la primul lagăr eliberat de americani.  Cine știe ce s-ar fi ales de el dacă decidea să se bucure mai mult de prietenia armatei roșii! A revenit la Conservator să-și termine studiile și, în 1947, a debutat ca bariton, cîntînd Figaro din ”Bărbierul din Sevilla” într-un teatru minuscul, undeva în nordul Italiei. În următorii trei ani a cîntat mult, dar a devenit tot mai evident pentru el că vocea sa nu era de bariton, ci de tenor. Ușurința cu care cînta în registrul acut l-a făcut ca, începînd cu 1951, să opteze pentru roluri de tenor. Cariera sa a urcat repede, dar temeinic,  într-o ”generație” colosală care-i cuprindea pe  Giuseppe Di Stefano, Mario del Monaco, Alfredo Kraus și Franco Corelli, regele absolut al tenorilor. Ei erau tenorii care urmau legendarilor Benjamino Gigli, Jussi Bjorling, Aureliano Pertile, dar și cei care au premers ultrafaimoșilor Pavarotti, Domingo, Carreras. Pe scenele lumii, acești tenori cîntau alături de Callas și de Tebaldi, iar în fosă ridicau bagheta Walter, Serafin, Giulini, Bernstein, Karajan, Schippers și printre ei se ițeau tinere speranțe precum Muti și Abbado. Ce lume!

S-a spus despre vocea lui Bergonzi ca emană tonuri aurite, că e curgătoare ca un rîu, că e plină de dulceață și că doar Pavarotti a mai fost capabil de o asemenea dicție impecabilă. Deși are toate datele unui splendid tenor liric, vocea sa a avut resursele de spint pentru a cînta impecabil roluri precum Radames ori Manrico. Nu era deloc actor (se făceau glume rele pe seama gesticulației sale pe scenă, cum ar fi aceea că dădea din mîini ca un carabiner incapabil să descurce circulația la oră de vîrf într-o piață din centrul Romei). Mai ales la final de carieră, nu a făcut cele mai bune alegeri artistice. Va rămîne în istoria operei dorința sa neîmplinită de a cînta cu orice preț Otello, pentru a bifa absolut toate rolurile importante de tenor din portofoliul verdian. Într-o seară, la Carnegie Hall, în formă concertantă, Bergonzi a încercat să escaladeze și vîrful ”Otello”. În sală, s-au așezat cuminți să-l asculte artiști precum Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Jose Carreras, James Levine (într-una din rarisimele sale seri libere), Anna Moffo, Licia Albanese. Nu cred că vreun alt cîntăreț putea să aducă la un spectacol al său asemenea public! Și totul s-a terminat într-un dezastru. Bergonzi nu a putut cînta decît două acte și s-a retras. Spectacolul a fost continuat de un înlocuitor.  Era anul 2000. Bergonzi avea 76 de ani. Nesăbuință, veți spune. Așa este. Doar că lui Bergonzi  i se poate ierta. Și, dacă iei în considerație întreaga sa carieră, îl poți și înțelege. Sau chiar aplauda...

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate