Editura Evenimentul si Capital

Taryak, aventură în Orient. Cum, când și cu cine se recolta ”taryak”. Racii trebuie să facă pace, Scorpionii au o zi fastă │ Horoscopul lui Dom’ Profesor

Radu Ștefănescu
Autor: | | 0 Comentarii | 3883 Vizualizari

Taryak, opiul bază, se recoltează în ”Golden Crescent” o regiune muntoasă dintre Iran, Afghanistan și Pakistan, de solstițiul de vară. Este un întreg festival, cu fete îmbrăcate în costume tradiționale, dansuri și cântece. În acea zi, a solstițiului de vară, peste o sută de sate din munte își câștigă banii, singurii bani din tot anul. Altă sursă de venit, de subzistență nu au. Doar taryak!

 

HOROSCOP  Pe 20 iunie s-au născut Jean Marie Le Pen, Errol Flynn, Lionel Richie, Olympia Dukakis, Jacques Offenbach, Martin Landau, Nicole Kidman, Cyndi Lauper, Radu Gabrea, Aurel Barabga, Michaela Botez, Petre Gheorghiu.

 

Pe 20 iunie sunt Sfinţii Metodie şi Calist. Nimic în ”Kalendar”.

 

HOROSCOP  ”Macul de câmp (Papaver rhoeas), numit şi mac sălbatic, a fost ales Floarea anului 2017 de Fundaţia Loki Schmidt din Germania. Plantă erbacee din familia Papaveraceae, originară din din sudul Europei, Asia şi Africa de Nord, în prezent este răspândită în multe ţări din întreaga lume. Macul înfloreşte la sfârşitul lunii mai, marchează începutul verii  şi poate fi văzut pe pajişti, în fâneţe, pe câmpii, dar şi la marginea drumurilor.” Sursă RADOR.

Dragi lupi, padawani și hobbiți, mulți dintre domniile voastre îmi cereți, mă rugați, mă somați, să mai povestesc din amintirile mele, din aventuri și întâmplări de mirare. Am trecute prin multe în această viață, unele întâmplări mi se par că le-am văzut într-un film, că nu am trecut eu prin ele, așa de neverosimile și de greu de crezut sunt.

Dar, poate o să mă credeți că am fost, împreună cu credinciosul Doroskar și un om al comandantul Mansour, în ”Golden Crescent”, la cumpărat ”taryak”. Ce este tarykul? Opiu bază, produs de mac, așa se numește în farsi pahlavi!

La altitudine, ”Golden Crescent” este o regiune muntoasă, pietrosă, la intersecția granițelor dintre Iran, Afghanistan și Pakistan. Mai departe este valea Hunza, dar asta este altă poveste.

Pe data de 20 iunie 1984, șoferul și garda mea Doroskar, pasdaran cu acte în regulă și Colt 1911, conducea o vanetă Toyota pe drumul național 85. Depășisem orașelul Shileh și făcusem plinul, ba umplusem și cele două butoaie metalice, bine ancorate, din spate. Altă pompă de benzină nu aveam să mai întâlnim. Mergeam spre Sud, spre Zahedan. În cabină mai era Hassan-Amir care își ținea credinciosul AK-47, cu două încărcătoare legate cu bandă de lipit, între picioare. Lângă el lovindu-se tot timpul de ușă din dreapta era subsemnatul, adică Rahman ben al-Kitab. Îmbrăcat ca dracul, Doamne iartă-mă, în uniformă de camuflaj cu multe buzunare și cu tricou de marinar. Uniforma celor mai urâți, dar și mai temuți oameni din locurile acelea, militarii OMON. Uniforma mi-o alesese Molavi și nu a greșit. De câte ori m-am dat jos din mașină prin locurile acelea, reacția era mereu aceiași: bărbații înarmați se uitau la mine cu o ură nespusă, întrecută doar de o frică viscerală, dar rațiunea învingea și își puneau pe umăr, cu țeava în jos AK-ul, sau M-16, în semn de pace și prietenie.

La vreo douăzeci de kilometri de Shileh, Amir face semn lui Doroskar să o ia la stânga, în munte, pe o pistă care abia se vedea. Bun, Doroskar știa drumul, nu era prima dată aici. Acum să vă vând un pont. Automobilele 4x4 sunt pentru nasuri fine și amatori. Profesioniștii folosesc o vanetă, o camionetă cu dublu diferențial, cum era Toyota în care eram. Nu este comod, dar este practic. În plus cu cei 300 de litri de combustibil în plus, cele două butoaie, aveam o autonomie mai mare decât orice Nissan Patrol, de exemplu.

După vreo trei ore de hurducături prin munte am ajuns la un satuc, un cătun. Se numește Sirtar, nu este pe nicio hartă. Cum nu sunt pe nicio hartă plantațiile de mac alb, în terase, bine ascunse, ca să nu se vadă de sus, din satelit. Mai mult de o două sute de hectare. În sătuc, bine pitite, unele camuflate cu plasă, erau vreu treizeci de alte mașini. Călători, negustori, veniți să fie prezenți la divan-e-taryak, consiliul opiului. Ne-au dat binețe, farsi pahlavi este limba folosită până departe în Afghanistan și Vestul Pkistanului. Foste teritorii ale imperiului persan. Am mâncat, seara, la comun, în jurul unui foc care puțea îngrozitor, ardeau niște cauciucuri, că lemnul este scump acolo. Apoi ne-am culcat care încotro. Pe mine m-au pus să dorm în cabina camionetei iar Doroskar și cu Amir s-au înfofolit în niște pături, în spate, pe platformă. Dimineața, foarte devreme, cineva m-a trezit, încă nu răsărise soarele. Era Amir. Haide să vezi ce nu ai mai văzut, mi-a spus, aproape șoptit. Sătucul era plin de viață. Fete tinere, multe, îmbrăcate de mare sărbătoare cu portul lor pitoresc de munteni. Nu am știut niciodată ce nație, cărui grup etnic îi aparțineau locuitorii cătunului din munte. Vorbeau farsi, dar între ei foloseau o limbă melodioasă, cu multe vocale. Să fi fost iuguri? Dumnezeu știe, cu siguranță!

Spectacolul începuse în plantațiile de mac. Grupuri de tinere fete, cam cinci-șase erau îndrumate de o femeie în vârstă, unele foarte în vârstă. Acum trebuie să vă spun că sunt peste o sută de specii de mac, dar ca acolo, nu am mai văzut. Mac alb, sigur că da. Macul din Sirtar creștea cam de un metru înălțime, iar capsula era mare, ovală, mai mare decât la orice specie de mac pe care am văzut-o. Mare parte din petale se scuturaseră, rămăsese doar receptaculul, verde și zemos. La indicația femeilor în vârstă, tinerele fete zgâriau repede și îndemânatic capsula macilor cu un fel de gheruță de argint, sau de inox. Macul secreta un lichid alb vâscos, ca un latex. Până să răsară soarele fetele au zgâriat toți macii indicați. Femeile mai în vârstă hotărau care maci o să fie folosiți pentru recoltarea opiului și care rămân pentru sămânță.

Apoi, toată lumea a coborât în sat, fetele au dansat și au cântat, bărbații au bătut din palme și au mâncat. Pe seară, la apusul soarelui toată lumea s-a dus din nou la maci. De data aceasta fiecare avea un fel de seceră mică, de inox, de plastic, sau de argint. Laptele vâscos se transformase, pe capsula macului, într-o substanță maronie, de consistența marmeladei. Cu secera mică se lua toată această substanță și se punea într-o formă de lemn, unsă cu ceva, nu știu cu ce, ca taryakul să nu se lipească. Într-o formă de aceea, care constituia și ambalajul de vânzare erau cam 4,5 kilograme de opiu bază, un amestec de peste douăzeci de alcaloizi, dintre care opiul pur constituia cam 16%. Nu știu de ce măsura acea ciudată, de 4,5 kilograme era numită ”pund” de către localnici. Probabil că venea de la măsura britanică. Un pund de taryak, la producător, costa o mie de dolari. În Zahedan, jos, în oraș, două mii. La Teheran cinci mii, în Istanbul zece mii, iar la Paris douăzeci de mii de dolari.

Doroskar a cumpărat patru punzi. Cu banii de pe ei, diferența, își ținea cei cinci copii la școli. El făcea la fiecare solstițiu de vară această expediție negustorească. Să ne amintim că, în islam, opiul este halal, adică permis, alcoolul este haram, adică interzis. Așa că numai în Teheran se consumă patru tone de taryak, în fiecare zi!

Tot amintindu-mi de Orient am o mare nedumerire: de ce, Doamne dragă, n-or sta musulmanii acasă la ei, că acolo sunt lucruri de mirare și minunății mari! Eu, de la tataie Pascale, bunicul meu, am învățat un lucru: nu este ceartă, dacă fiecare stă la el acasă!

Cred că musulmanii au uitat drumul spre casele lor, trebuie cineva să le arate pe unde să o ia, că aici nu este casa lor, este casa mea! Cât timp am fost în casa lor, am fost musafir și eu și ei știau că o să mă întorca acasă la mine, în Europa. Ceea ce am făcut, Dumnezeu îmi este martor!

Dar sunt, în pustnicia mea, mereu mirat de ceea ce se întâmplă cu oamenii, cu lumea, oare Dumnezeu știe? Bună întrebare!

Cred că am pe undeva câteva fotografii cu uniforma mea din Orient, dar dacă îmi amintesc le-am publicat mai demult împreună cu un panoramic de la Persepolis. Secretul faptului că am fost acceptat în cele mai diverse locuri, de cei mai deosebiți oameni a fost că nu am fost niciodată un turist, nu aveam aparatul de fotografiat de gât, eram acolo ca să văd, să vorbesc cu persoana respectivă. Și apoi, am ”baraka”!

Cred că o să revăd, în noaptea asta ”Mondo Cane”, ”Baraka” că tot am vorbit despre asta și ”Samsara” fac parte din același flux. Poate o să găsesc și o oră de somn, dar trebuie să încerc noua mea lunetă, nu are nume, dar o să găsesc eu, doar mâine este, în definitiv, o altă zi!

 

                                                             ⃰    ⃰    ⃰

 

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Horoscop

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate