Actualul ambasador al Israelului la București nu se află la prima experiență diplomatică în România. Între anii 1988 și 1991, Excelența Sa Tamar Samash a fost adjunct al ambasadorului israelian în România. Evenimentul Zilei a stat de vorbă cu Tamar Samash despre acea perioadă, caracterizată de diplomatul israelian ca fiind “o aventură”.

Chiar dacă existau magazine speciale pentru diplomați, aceștia nu găseau tot ce aveau nevoie în ele, astfel că ambasada Israelului era aprovizionată bilunar cu pachete de la Ierusalim, care erau livrate abia după ce lista era aprobată de ministrul de Externe român din acea perioadă. Tamar Samash spune însă că din punct de vedere politic lucrurile erau pozitive, România lui Ceaușescu fiind singura țară din blocul comunist care mai întreținea relații diplomatice cu Israelul.

 

Evenimentul Zilei: Cum a fost perioada primului mandat pe care l-aţi avut în România, între 1988- 1991, ca adjunct al ambasadorului israelian din acea perioadă?

- Tamar Samash: A fost o perioadă foarte interesantă. Era ceva special pentru că era singura ţară comunistă cu care mai aveam relaţii diplomatice. Din punct de vedere politic era extraordinar, dar viaţa de zi cu zi era puţin mai complicată pentru că nu se găsea mai nimic în România în acea perioadă. Chiar şi pentru diplomaţi viaţa era dificilă. Când se întrerupea curentul, se întrerupea pentru toată lumea, nu numai pentru români. Îmi amintesc că eram foarte fericită că aveam pentru prima oară în viaţa mea o maşină nouă, dar să conduci pe drumurile din România era foarte dificil.

- Din cauza carburantului?

- De carburant făceam rost pentru că eram diplomaţi, dar trebuia să planificăm cu mult timp înainte unde să oprim să alimentăm maşina. Întotdeauna aveam carburant de rezervă la noi, în portbagaj. Era complicat, de asemenea, să procurăm mâncarea. Azi când mă duc la piaţă este extraordinar, găseşti orice ai nevoie, peste tot.

 

„Primeam pachete cu mâncare din Israel”

- Dar nu aveaţi magazine speciale pentru diplomaţi?

- Da, aveam astfel de magazine, dar nu găseam întotdeauna tot ce aveam nevoie sau cât era necesar. Aşa că eram nevoiţi să aducem în fiecare lună, de două ori, mâncare din Israel. Aduceam carne, legume, lactate, lapte – pentru că aveam un copil în vârstă de cinci luni. Să vă spun o poveste haioasă. Ca să aducem mâncarea în România aveam nevoie de o aprobare din partea Ministerului de Externe român, semnată de ministru. Îi dădeam lista cu ce avem nevoie şi el ne acorda permisiunea. La un moment dat am primit un telefon de la ministrul de Externe care mi-a spus: „Ştiu că aţi adus lămâi ultima oară când aţi primit mâncare din Israel. Avem o cină oficială unde se va servi peşte, dar nu avem lămâi. Ne puteţi vinde nişte lămâi?” Evident că i-am dat lămâile. Şi eu am avut, spre exemplu, organizate cine la mine acasă la care trebuia să servim avocado. Trebuia să planific din timp când trebuie să comand avocado ca să îl am la respectivul eveniment. La magazinele pentru diplomaţi nu erau atât de multe produse. Noi aveam o angajată la ambasadă care mergea la magazin, de unde ne suna să ne spună ce a găsit. Ne spunea: „Astăzi au pui, astăzi au ouă sau astăzi au lapte”. Nu găseam mereu ce aveam nevoie, chiar dacă eram diplomaţi.

- În acea perioadă foarte multe familii de la oraş au trecut peste restricţii cu ajutorul rudelor de la ţară, care mai trimiteau alimente. Dumneavoastră aţi avut vreo astfel de legătură în mediul rural pentru a vă procura cele necesare?

- Nu, nu aveam contact cu românii din mediul rural. Dar în acea perioadă am învăţat primul cuvând românesc: „proaspăt”. Când mergeam la magazin prima întrebare era dacă produsele sunt proaspete. Când mergeam să cumpăr pâine întrebam de când era, dacă era de ieri sau de azi. Îmi amintesc că a fost o perioadă când nu erau ouă deloc, nici măcar în magazinele pentru diplomaţi. Trebuia să facem o cerere specială pentru ouă, cu o ştampilă diplomatică. A fost interesant, a fost o aventură să trăiesc în acea perioadă în România.

- Cum îi simţeaţi pe români în acea perioadă?

- Nu îi simţeam pentru că nu vorbeau cu noi, nu le era permis să aibă contacte cu străinii. Să vă povestesc o întâmplare. Aveam copiii noştri, ai angajaţilor de la ambasada Israelului, şi, ca toţi copiii, erau foarte energici şi neastâmpăraţi. Am mers într-un parc din Bucureşti unde era o statuie, iar copiii au început să se caţere pe ea. Erau oameni în parc, care au venit la noi să se spună să oprim copiii, dar când au realizat că suntem străini au plecat. Nu au vorbit cu noi, nu le era permis. Fiecare contact cu străinii trebuia raportat, de aceea nu doreau să vorbească cu noi.

 

„Securitatea m-a următit, dar nu am avut probleme cu ei”

-Şi în 2015, când v-aţi întors pentru al doilea mandat ca diplomat la Bucureşti, cum i-aţi simţit pe români?

- Oamenii sunt diferiţi. Acum oamenii zâmbesc, în acea perioadă oamenii nu zâmbeau. Atunci oamenii mergeau la muncă, se înghesuiau în nişte autobuze vechi, stăteau la serviciu, se întorceau acasă şi asta era tot.

- În acea perioadă, finalul anilor ’80, aţi avut probleme cu Securitatea?

- Nu. Ştiu că mă urmăreau, am avut şansa în urmă cu ceva timp să îmi văd dosarul de la CNSAS, dar nu am avut nicio problemă. Ştiu că doamna care lucra pentru mine lucra de asemenea şi pentru Securitate, dar niciodată nu am avut probleme cu ei nici măcar atunci când am fost să întâlnesc dizidenţi. Obişnuiam să vizitez dizidenţi români.

- Cu ce dizidenţi v-aţi văzut în acea perioadă?

- I-am vizitat, în acea perioadă, pe scriitori Mircea Dinescu şi Ana Blandiana. Nu avut niciodată probleme şi presupun că nu au avut nici ei, pentru că în continuare mergeam să îi vizităm.

- Dar în dosarul de la CNSAS ce aţi descoperit?

- Nimic interesant. Serios, nimic interesant.

 

 

Cum a devenit hora românească o tradiţie în Israel

- Dar România din afara Bucureştiului cum vi se părea atunci? Aţi vizitat România în acea perioadă?

- Obişnuiam să vizităm Poiana Braşov, pentru că era şi la îndemână fiind aproape de Bucureşti. Am mai fost în acea perioadă şi la Bacău şi chiar în Bucovina, dar la Poiană mergeam mai des pentru că aveam doi copii mici şi era mai simplu pentru mine şi soţul meu. Staţiunea era aproape şi erau hoteluri bune. România mi s-a părut de atunci foarte frumoasă. Dar era complicat în acea perioadă pen tru că trebuia totul planificat în avans. Acum este şi mai complicat pentru mine pentru că trebuie să merg cu bodyguarzii şi de asemenea trebuie să planific totul în avans.

- Aveţi vreun loc favorit din România?

- Îmi place foarte mult România în general. Îm perioada comunistă mergeam foarte des la Poiana Braşov, dar în mandatul actual m-am îndrăgostit de Delta Dunării, care este un loc uimitor, şi de Transfăgăraşan, care este foarte spectaculos. Îmi place foarte mult şi Cluj Napoca şi vreau să ajung neapărat în nordul Transilvaniei, la cimitirul vesel de la Săpânţa. Dar să ştiţi că îmi place foarte mult şi Bucureştiul.

- Dumneavoastră, ca străin, ce găsiți special la România?

- Oamenii în primul rând. Românii sunt foarte deschişi, drăguţi, calzi şi au un simţ al umorului foarte dezvoltat. Românii sunt foarte deschişi cu străinii, deşi la prima vedere nu este atât de evident. Pe lângă oameni, îmi plac foarte mult peisajele, care sunt mult diferite faţă de cele din Israel. Aveţi munţi, păduri şi foarte multă apă.

- Mâncare românească vă place? Aveţi vreo preferinţă?

- Îmi place să mănânc. (Râde). Îmi plac sarmalele. Îmi plac şi papanaşii, dar nu mănânc pentru că sunt teribili pentru dietă. Mai îmi place ceva care majorităţii străinilor nu le place atât de mult: mămăliguţă. Şi mai este supa de pui cu leuştean. Ador leuşteanul. Nu se găseşte în Israel aşa că atunci când merg în ţara mea duc familiei mele leuştean din România.

- Gătiţi vreo reţetă din România?

- Eu nu gătesc.

 

„Mă emoţionează bisericile ortodoxe”

- Aţi identificat vreo tradiţie românească similară cu una din Israel?

- Pentru mine sunt foarte interesante bisericile din România, cele ortodoxe. Ele sunt construite la fel cum îmi imaginez templul, pentru că totul se întâmplă în spatele unei cortine. În templul din Ierusalim serviciul religios avea loc în altar, în spatele uşilor. Astfel că este foarte emoţionant pentru mine să găsesc în bisericile româneşti aceleaşi tradiţii. De asemenea, nouă în Israel ne place să mâncăm, familiile se reunesc şi mănâncă împreună, la fel ca cele din România. Nouă în Israel ne place să cântăm când ne reunim în familie, la fel cum am observat că fac şi românii. Şi mai dansăm hora.

- Hora ca la români?

- Da, hora a fost importată de aici de imigranţii care au venit în Israel din România. Noi am ajuns să o considerăm dansul nostru tradiţional. În timpul primului meu mandat în România, imediat după Revoluţiei, am fost invitată la o nuntă. Au început să danseze şi m-am alăturat şi eu la horă şi i-am întrebat: “Dar de unde ştiţi dansul?”. Atunci am aflat că de fapt hora este un dans românesc.

 

„Elena Ceauşescu nu suporta bărbaţii cu barbă”

- Aţi fost în Bucureşti în timpul Revoluţiei din decembrie 1989?

- Da.

- Şi cum a fost?

- Ni s-a cerut să stăm închişi în clădirea ambasadei, care pe atunci era în apropierea Foişorului de Foc. Foarte mul- ţi studenţi israelieni au venit să se adăpostească în ambasadă pentru că era puţin complicată situaţia în Bucureşti. Am avut noroc că aveam acasă carne, legume şi lactate şi am adus totul la ambasadă. Nu ştiam cât va dura totul. Ministerul Afacerilor Externe din Israel ne-a comunicat să fim pregătiţi să fim evacuaţi pentru că nimeni nu ştia cât va dura, iar noi aveam femei şi copii în ambasadă. Dar după 5-6 zile totul s-a oprit şi nu am fost nevoiţi să evacuăm ambasada. Fiica mea avea un an şi jumătate şi îmi aduc aminte că, atunci când o plimba soţul meu cu căruciorul, cânta: „Ole, ole! Ceauşescu nu mai e! Armata e cu noi!”

 

 „Oamenii sunt sceptici când vine vorba de sensul Revoluţiei”

- Cum aţi perceput în acel moment schimbarea?

- În acel moment am văzut-o ca pe o reală revoluţie populară. Oamenii erau în stradă gândindu-se şi dorindu-şi sincer să facă o schimbare. Am fost în Bucureşti în timpul primei mineriade şi am văzut lucrurile schimbându-se.

- Acum, la aproape 30 de ani distanţă, cum vedeţi evenimentele de atunci?

- Când m-am întors în România, în 2015, am văzut diferenţa. Multe lucruri s-au schimbat, dar totuşi observ că oamenii sunt puţin sceptici când vine vorba despre sensul Revoluţiei.

- Şi care credeţi că este motivul?

- Că nu a fost o schimbare totală în modul de gândire. Dintre oamenii care au fost în poziţii centrale înainte de Revoluţie nu au dispărut toţi de la putere şi au transmis vechiul mod de a gândi şi noilor generaţii. Dar în continuare cred că a fost o Revoluţie a oamenilor.

- L-aţi întâlnit pe Nicolae Ceauşescu?

- Da, la evenimente oficiale. Pentru prima oară l-am întâlnit la prezentarea acreditărilor ambasadorului. Apoi am avut un bufet la un târg internaţional de industrie, care s-a desfăşurat la Romexpo. L-am întâlnit pe el, dar am întâlnit-o şi pe ea (Elena Ceauşescu –n.r.). Ea ieşea în evidenţă mult mai mult decât el. El arăta ca un bătrânel de treabă, dar ea avea cei mai reci ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Erau de gheaţă. Să vă spun o întâmplare amuzantă. Soţul meu, care era ataşat comercial în acea perioadă, avea barbă. Când soţii Ceauşescu au venit la pavilionul Israelului de la Romexpo ni s-a spus că nu ne putem apropia de ei pentru că ea nu suporta bărbaţii cu barbă.

 

„Românii nu au încredere în potenţialul lor”

- Cum vedeţi România acum?

- Exceptând faptul că este o ţară frumoasă şi este membră a Uniunii Europene, România are un potenţial uriaş. Sunt aici de 2 ani şi jumătate şi văd că s-au făcut multe, dar sunt mult mai multe lucruri bune care se pot face în această ţară în toate domeniile, mai ales în cel economic. Putem face multe în coolaborarea dintre Israel şi România. Nu spun numai să aducem know-how-ul israelian aici, şi noi putem învăţa de la România. Putem face lucruri împreună, dar am senzaţia că unii dintre români nu cred în ei înşişi, nu au încredere în potenţialul lor. Şi asta este păcat pentru că românii şi România au un potenţial imens.

- Dar cum privesc israelienii România din punct de vedere economic?

- Sunt mulţi israelieni care investesc în România. De asemenea sunt mulţi israelieni care provin din România, care se întorc pentru a vedea ce s-a întâmplat cu proprietăţile lor, iar dacă primesc acele proprietăţi înapoi ei se întorc aici, pentru că se simt acasă în România. Îi simt foarte apropiaţi de România.

- Israelienii care eu emigrat din România cum privesc ţara lor de origine? Vă întreb asta în contextul în care au plecat de aici în condiţii dramatice, în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi în timpul comunismului.

- Da, dar ei sunt apropiaţi de România. Este o atitudine pe care şi mie mi-a luat mult timp să o înţeleg pentru că am crezut că este posibil să aibă resentimente, după ceea ce s-a întâmplat aici, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, în timpul comunismului şi ştiind că a fost o mare comunitate şi acum este una foarte mică. Dar am văzut numărul israelienilor care vin în România, şi nu neapărat a celor tineri care vin aici pentru distracţie, pentru a le arăta familiilor lor locurile unde s-au născut şi au crescut. Ei încă vorbesc româneşte şi se simt aici acasă şi vorbesc cu căldură despre România şi români.

 - Cum vă explicaţi?

- Cred că deoarece în timpul celui de-al doilea Război Mondial a fost în parte şi vina României, dar în cele mai multe cazuri ungurii şi naziştii au fost cei care i-au atacat pe evrei şi i-au omorât. Iar în perioada comunistă au suferit împreună, români şi israelieni. Evreii au avut şansa să plece. Este una dintre explicaţiile pentru care ei sunt încă foarte apropiaţi de români.

- Aţi vorbit de unguri. Credeţi că au sentimente diferite faţă de ei?

- Nu cred că sunt atât de mulţi israelieni care să se întoarcă în Ungaria.