Am văzut comentariile din perioada ce a precedat şi pe cele de după Super Marţea Americană din 1 spre 2 martie, ziua în care s-au derulat alegeri primare în 11 respectiv 12 state americane pentru nominalizarea candidaţilor democrat şi republican.
Lamentările generale sunt că vine Trump! Şi ce o să ne facem. Mai ales dacă forţele armate şi serviciile americane nu-l vor asculta, cum a spus un fost şef de serviciu secret. Alţii şi-au călcat pe inimă şi au început să spună că poate Trump nu e atât de rău, poate îşi alege un vicepreşedinte mai bun, din sistem, mai cunoscător, şi că ne-am putea împăca, până la urmă, şi cu un asemenea preşedinte original. În fine, ultima falangă, mai puţin vizibilă, a început deja să depene antiamericanismul pe aria Trump, nebunul, care vine la Casa Albă, indicând cât de bine s-a poziţionat actualul establishment românesc pe o formulă europo-centristă, germano-filă şi franco-filă, limitând prezenţa atlanticiştilor şi pro-americanilor “rusofili isterici” în administraţia actuală.
Evident că opiniile sunt libere şi binevenite într-o dezbatere. Totuşi aş avea câteva remarci majore:
Mai întâi, Donald Trump nu a câştigat încă alegerile în SUA. Nu a ajuns Preşedinte. Ba nu a ajuns încă nici candidat Republican. Ba mai are şi 63-65% din votanţii şi liderii republicani împotriva sa. Şi mai e cale lungă până la nominalizare. Apoi nu a câştigat 11 din 12 state, cât era prognozat, ci doar 7, importante, e adevărat, dar nu de importanţă absolută. E adevărat că Cruz şi cu Rubio se canibalizează reciproc şi-şi împart voturile pe locurile 2-3 în loc să preia unul ştafeta cap la cap cu Trump. Mai mănâncă ceva şi micii candidaţi care probabil se vor retrage. Deci până la 15 martie, când se trece la sistemul “câştigătorul ia toţi delegaţii dintr-un stat”, e posibil să se reaşeze jocurile şi să se contureze un al doilea candidat cu şanse. Personal, eu l-aş prefera pe Rubio, deşi pare să aibă a treia şansă.
Ne puteți urmări și pe Google News
În al doilea rând, admiţând că Donald Trump rămâne candidatul republican, mai are un hop mare de trecut: un independent care să ia cele 65% din voturi împotriva sa de la Republicani. Iar Michael Bloomberg, multimiliardarul primar de New York şi-a anunţat intenţia de a studia o asemenea variantă. Într-o asemenea eventualitate, jocurile sunt din nou reaşezate şi orice deznodământ e posibil.
În al treilea rând, admiţând că e prea târziu pentru o campanie independentă care să producă rezultate majore, mai e înfruntarea finală. La Democraţi jocurile par făcute, chiar dacă Bernie Sunders, socialistul secondant al lui Hillary Clinton, va merge până la capăt. Aici în dansul în doi, Doamna Clinton are şi banii, şi forţa, şi voturile pentru nominalizare, deci confruntarea finală cu Trump a intrat deja în atenţia staffului democrat. Iar acolo lucrurile se precipită, pentru că dincolo de impredictibilitatea candidatului republican, dosarele de atac şi apărare sunt clare, cele de conţinut lipsesc la Trump, ca şi experienţa, iar declaraţiile şocante au început să plictisească şi, probabil, deja vor fi mult mai domolite. Şi deja se organizează conferinţe pentru a studia modul de a-l învinge pe Trump. La data confruntării finale, cu sau fără Bloomberg, Doamna Clinton va avea toate instrumentele pentru a-l putea învinge pe excentricul candidat republican
În fine, nu putem să nu discutăm şi cazul în care Donald Trump ar ajunge preşedintele SUA. Dar nu în termenii ignorării afirmaţiilor aberante, dincolo de orice limită a bunului simţ şi a abordărilor politice, pe care le-a făcut în campanie. Şi, fireşte, deoarte de înclinaţia de a explica pornirile antiamericane şi a le exacerba în România pe baza personalităţii Preşedintelui American. Pentru că trebuie să fim foarte clari: România are nevoie de SUA ca şi partener strategic, în momente critice se verifică acest parteneriat, indiferent cine este reprezentantul partenerului tău. Şi încă ceva, România are parteneriat strategic cu SUA, nu cu Preşedintele Obama sau Trump, aşa cum are cu Turcia şi nu cu premierul, în prezent Preşedintele Erdogan, cu Polonia, şi nu cu preşedintele Tusk sau Duda.
Deci două state au relaţii bilaterale care exced fundamental persoanele ce deţin funcţii. Numai prin România s-a mai putut vedea respingerea unui parteneriat strategic cu Suedia pentru că era supărare sau nu exista chimie între miniştrii de externe ai momentului. Tocmai seriozitatea şi relevanţa unei relaţii se probează prin independenţa ei faţă de persoane care deţin vremelnic o funcţie sau alta, iar prietenia cu Al Assad nu a însemnat şi schimbarea orientării Bucureştiului în raport cu interesele NATO sau ale partenerului strategic american în Siria, din contra, s-a încercat valorizarea apropierii ca şi canal de negociere şi soluţionare de probleme. Deci e în interesul României să arate soliditatea şi consecvenţa în parteneriatul strategic cu SUA şi nu pescuitul în ape tulburi sau formalismul pe care-l mai profesează unii politicieni români pe această dimensiune.
Recomandările noastre
