Am primit zilele trecute un text al reputatului critic și istoric de artă Radu Varia.
Autor, printre altele, al uneia dintre cele mai bune cărți despre Constantin Brâncuși, apărută în 1986 la New York, Radu Varia continuă să aibă și acum revelații în fața artei marelui sculptor pe care îl cunoaște atît de bine. Textul pe care, din cîte înțeleg, Radu Varia l-a scris la o comandă privată, se intitulează ”O altă privire asupra unei mici capodopere. 30 de ani mai tîrziu” și este stîrnit de revederea micului bronz ”Copil dormind”, după trei decenii de la studiul asupra operei lui Brîncuși. Lucrarea are 15 cm, a fost făcută de Brâncuși în 1906 – 1907, la doar trei ani după ce ajunsese la Paris, folosind ca model figura dormind a micuției Alice Poiana, fiica lui Daniel Poiana, prima lui gazdă pariziană.
INTRO
Ne puteți urmări și pe Google News
Trei observații importante face Radu Varia, revăzînd lucrarea, într-o colecție privată, la Paris. Prima, este că această lucrare se înscrie într-un ciclu, început cu ”Repaos” (1906) în care genialul sculptor explorează somnul . După ”Copil dormind”, vor urma ”Somnul” (1908) și capodopera ”Muza dormind”(1910). Ideea că somnul este calea spre adevăr are mare tradiție, vastă răspîndire, dar și actualitate. O spun vechi texte budiste, o spune Eminescu, o spun, după Brâncuși, suprarealiștii. Suspendarea punților de legătură (simțurile) cu lumea exterioară, superficială și vizibilă este condiția necesară a deschiderii punților de legătură cu lumea interioară, profundă și nevăzută. Adăugînd somnului copilăria, adică o stare care și în veghe nu este pe de-a întregul confiscată de lumea din jur, Brâncuși optează, direct, pentru starea sa pură, pentru esență. Sigur, Brâncuși nu inventează o temă nouă (încă pictori ai barocului, precum Bernardo Strozzi, pictează copii dormind), ci o explorează cu limbajul său, nou și, la acea dată, aproape revoluționar. Spectaculoasă, însă, este urmărirea cronologică a lucrărilor pe care Brâncuși le dedică somnului, căci se vede limpede tocmai evoluția limbajului său, într-un interval relativ scurt (1906 – 1910). Ideea este că arta lui Brâncuși, grăbită în anii 1907 – 1910 spre a ajunge la forma unică pe care o știm, poate fi urmărită în dinamica ei în acest ciclu, al somnului.
A doua observație a lui Radu Varia se leagă de momentul elaborării lucrării. 1907 a fost un an decisiv pentru Brâncuși. Este anul în care Brâncuși o rupe cu o anumită mare tradiție a sculpturii, de la Michelangelo la Rodin, și pleacă pe un alt drum, care atunci era doar al său. Un drum care va inaugura modernitatea, un drum care va duce la vizualul de azi. Radu Varia susține că Brâncuși scurtcircuitează experiența greacă (care ne-a învățat că omul e măsura întregului – decurgînd de aici o întreagă tradiție plastică), revenind la experiența artei Egiptului antic, de unde aflăm că doar întregul este măsura întregului. Este o cale pe care Brîncuși va merge, în răspăr cu două milenii de sculptură, și va ajunge la marile lui adevăruri.
În fine, a treia observație subliniată de Radu Varia – în fapt, reafirmarea unui adevăr profund despre arte – este că arta plastică nu vorbește despre ceea ce se vede, ci despre ceea ce nu se vede. Artistul se străduiește să picteze sau să sculpteze nevăzutul. Este un paradox, desigur, căci artele vizuale manevrează exclusiv elemente destinate văzului. Totuși, ținta artistului nu este un obiect anume, ori reproducerea cît mai fidelă a corpurilor, și nici măcar o nuanță de lumină ori dîra unei umbre, ci exprimarea unui nevăzut cu ajutorul culorilor și a liniilor, a pietrei, a bronzului sau a lemnului. Artele sînt, toate, despre căutarea adevărului prin evadarea din lumea aceasta.
Recomandările noastre
