Editura Evenimentul si Capital

Soarta unui artist. ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Autor: | | 0 Comentarii | 476 Vizualizari

Peste tot, oriunde şi mereu, adică în toate timpurile, trebuie să recunoaşteţi că artistul s-a „bucurat” de „privilegiul” de a fi ciumat şi, prin urmare, legat şi relegat(!) de societate. Numai bun de internat într-o leprozerie cu program prelungit pe întreaga durată a perpetuităţii(!).

Fiindcă el face parte din secta extrem de periculoasă a gândirii subversive din societate, sapă la baza ei cu hărnicie duşmănoasă şi tocmai de aceea, e ţinut ascuns vederii, la subsol, dedesubt, underground. Unde însă, chiar şi acolo, fără lumină, zdrenţăros şi înfometat, el continuă să-şi facă treaba. Să viseze. Să aibă năluciri. Să-şi închipuie formule alternative de existenţă. Să vadă eresuri. Pe care apoi, să le picteze, să le scrie, să le transforme în muzică. Realitatea – şi nu doar a noastră, cea actuală, de aici, de la noi – este că n-am întâlnit vreodată un artist fericit în afara catharsisului, care să trăiască înghesuit în bogăţie, belşug şi opulenţă. Orice artist are contract pe perioadă nedeterminată cu nevoia. În toate formele ei: de la scăpătarea decentă la sărăcia lucie. Istoria artei universale este o înşiruire fără de început şi fără de capăt – de la autorii desenelor rupestre şi până la reprezentanţii nu ştiu cărui curent integraţionist – deci, asistăm la un şir nesfârşit de poveşti urâte, triste, tragice sau necăjite. De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, cauza acestei paradigme a suferinţei este nu atât veşnica nemulţumire a lui (cu toate că şi asta e important, n-am întâlnit artişti mulţumiţi, ci doar damnaţi, frustraţi, dezamăgiţi, decepţionaţi!), cât a unei să-i spunem duble subordonări a artei în general. Nu vorbim aici de artă pentru artă, că asta deja ţine de comic!

Creatorul este mai întâi supus harului pe care-l primeşte, ce face din el o fiinţă de excepţie (să ne înţelegem, vorbim de artiştii de valoare!). Acesta îl consacră, îl scoate din rând, din mulţime, din gregar şi-l plasează într-o rezervaţie de „elită”, cea a indezirabililor oricărei societăţi. Căci, întotdeauna, cum spuneam mai sus, artiştii, prin plusvaloarea lor civică şi morală, au fost consideraţi suspecţi (sociologia extremă aminteşte de forţa mobilizatoare a excepţiei în faţa maselor, or, atunci când masele îşi construiesc, îşi „provoacă” un ideal focalizat în puterea unui vector de notorietate, e jale, e de rău…iar autoritatea unei societăţi, oricare ar fi ea, ştie asta!). Apoi, viaţa creatorului înregistrează şi cealaltă componentă existenţială: aceea a pragmaticului. Artistul trebuie să trăiască, produsele sale trebuie să fie valorificate, să intre pe o piaţă – din nefericire, aflată pe un palier extrem de terestru, departe de idealuri, viziuni sau eresuri – pentru ca să-i asigure venituri capabile să dea continuitate actului de creaţie. O consecuţie logică El nu poate trăi numai din harul îndumnezeirii, nu poate exista doar prin excepţionalitatea ce i-a fost dăruită, el are nevoie ca, alături de acestea, să i se ivească şi prilejul material capabil să-i susţină creaţia. Altfel spus, un artist – pentru a se împlini total şi pentru a obţine confortul minimal de a crea – trebuie să vândă. Să vândă am zis, nu să se vândă (cu toate că istoria a cunoscut şi negoţul cu suflete!)…

Îmi ticluiam toate aceste gânduri acum câteva zile, vorbind cu Mihail Gavril, unul dintre artiştii plastici notorii, despre satisfacţiile vieţii lui, în afara artei (dincolo de arhicunoscutele şi fără de preţ stări, ca beatitudinea, extazul, euforia sau voluptatea, procurate de actul de creaţie!). Şi am aflat de la el că, în ciuda expoziţiilor pe care le-a avut în ultima vreme (una – extrem de valoroasă, deschisă la Ambasada României la Berlin), viaţa unui artist este dificilă, grea, complicată şi aprigă. Mai mult anevoioasă, decât voioasă. E veşnica trudă a căutării. „Închipuie-ţi ce se întâmplă cu pictorul care ajunge să constate că, într-o zi, nu mai are vopseluri. Că atelierul lui e plin de tuburi secătuite, din care, oricât s-ar strădui, nu mai ţâşneşte nicio pică- tură de vopsea. Ce face el? Cu ce îşi mai înveleşte visele?” – m-a întrebat. Probabil cu sânge! – mi-am spus în barbă.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate