Editura Evenimentul si Capital

Istorii neştiute. România are un loc în care timpul s-a oprit în loc: “Nimeni nu ştie cum funcţionează”

Ce-o mai fi şi cu asta... Unii spun că timpul înseamnă bani FOTOGRAFII: MARIUS VLAD
Autor: | | 0 Comentarii | 6211 Vizualizari

Timpul are preţul său. De ce ar fi altfel cu instrumentele care îl măsoară. Astăzi, te uiţi la telefon dacă vrei să vezi cât e ora. Ceasornicele au devenit, mai degrabă, nişte accesorii. Şi cele de mână, şi cele de perete şi banalele deşteptătoare. Dar când întrebi: „Cât e ceasul?”, la ce te gândeşti, de fapt?

De când te naşti, până mori, secundele curg implacabil. Inocenţi sau masochişti, oamenii, de când şi-au văzut prima oară umbra, au început să-şi măsoare timpul. Chinezii, asirienii, arabii, incaşii, egiptenii şi, mai târziu, grecii şi romanii au adoptat diverse forme de măsurare a timpului. Astăzi, absolut toate seminţiile de pe pământ, din toate vremurile, au un numitor comun: un an are 365 de zile. Oficial, toate statele lumii împart anul în 12 luni, ziua în 24 de ore, ora în 60 de minute şi minutul în 60 de secunde.


FOTO; Orologiul astronomic al meșterului Metzker, din secolul XV 



La început a fost ceasul solar. Mai târziu, timpul a început să fie feliat din ce în ce mai subţire. În Evul Mediu au apărut primele mecanisme. Ceasurile au evoluat de la maşinării mari către miniaturi. Devenit un obiect indispensabil civilizaţiei, banalul ceas a ajuns o bijuterie, un accesoriu. Un obiect la modă în care se îmbină utilul cu frumosul. Chiar dacă limbile nu i se mişcă, un ceas îşi păstrează misterul. Există un loc, în Ploieşti, o splendoare, în care timpul e prins într-un straniu inventar: Muzeul Ceasului. Cronos, zeul care şi-a devorat copiii, îşi freacă mâinile, mulţumit. Pentru că, vorba lui Octavian Paler: „Timpul are prostul obicei să fie ireversibil”.


FOTO: Cele două femei care inventariază timpul



„Ne-ar lua o zi întreagă să le armăm pe toate!”

Viaţa lui Carmen Banu, de 47 de ani, se confundă practic cu locul său de muncă. De 20 de ani este „conservatorul” Muzeului Ceasului ploieştean, unic în ţara noastră:„Eu ţin ceasurile sănătoase, da’ fără să fiu ceasornicar”. Femeia are în grijă 2.000 de exponate, din care 450 fac parte din exoziţia permanentă. 300 dintre acestea sunt pendule de salon, ceasuri de masă, cu cuc sau ceasuri tablou. „Doar zece sunt reglate zilnic. Altfel, tear lua de cap de la atâtea tictac- uri. Restul sunt ceasuri de buzunar, majoritatea funcţionale, dar fiind sigilate în vitrine nu le prea armăm. Plus că ne-ar lua o zi întreagă doar să le întoarcem pe toate şi, după 24 de ore, am lua-o de la cap”, râde muzeografa.


FOTO: Ceasornicele din aur ale Regelui Carol I şi ale Țarului Alexandru al II-lea sunt la loc de cinste



Un muzeu cu pedigree

Tatiana Ristea, custodele muzeului – în fapt o secţie a Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova – povesteşte cum, în 1963, profesorul de istorie ploieştean Nicolae Simache, pe atunci director al Muzeului Regional de Istorie, a deschis o mică expoziţie cu orologii. „Erau vreo 300 de piese. Astăzi, 99% din ce avem sunt achiziţionate şi 1% dăruite...”. Cum numărul exponatelor a crescut, în 1971, profesorul Simache a găsit casa în care se află muzeul astăzi. O poveste interesantă, dezvăluie Tatiana Ristea: „Vila a fost proprietatea magistratlui Luca Elefterescu, fost prefect în trei legislaturi până în 1925, când a murit. Atunci, a fost cumpărată de un petrolist englez. A venit războiul şi casa a ajuns reşedinţa unui general german. Ulterior a fost naţionalizată de comunişti. După revoluţie, urmaşii petrolistului britanic au revendicat-o, dar în urma unui proces au fost despăgubiţi iar casa a rămas a primăriei”.

Ceasul misterios. Nimeni nu îşi dă seama cum funcţionează

Cel mai ciudat ceas al expoziţiei permanente este aşa-numitul „ceas misterios”. Este, practic, imposibil, să-ţi dai seama cum fncţionează drăcia. Este transparent total şi pe faţă şi pe dos şi limbile se mişcă aparent, neghidate de nimic. Cele două femei râd în hohote şi explică misterul: „Mecanismul e montat în rama ceasului, iar capacul din spate, din sticlă şi el, e rotitor. El angrenează arătătoarele!”. Din păcate, ceasul nu merge. „Astfel de lucrături se încadrează atât în categoria «ştiinţă şi tehnică», cât şi în cea de artă! E cea mai perfectă simbioză”, se mândreşte directoarea tatiana Ristea. Şi mai are exemple cum ar fi: ceasurile cu arătătoare fixe, dar cu cadrane mobile, ceasuri de buzunar cu mecanisme muzicale pe cilindru sau ştift şi disc, precum şi tablouri cu ceas şi scene animate. După o vizită la Muzeul Ceasului îţi poate veni în cap un dicton celebru. Platon zicea: „Timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile”.


Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate