A fost prima naţiune din lume care a dat faliment în epoca modernă, revenindu-şi după doi ani foarte grei, datorită resurselor naturale.

Este imposibil să nu fi auzit în ultimele luni sintagma „a da default”, o interpretare a intrării în incapacitate de plată pentru anumite obligaţii. De la simpli cetăţeni, care nu-şi mai pot plăti ratele, şi până la naţiuni precum Grecia, toată lumea dă „default”.

Dacă vă întrebaţi ce s-ar putea întâmpla dacă Grecia ori, exagerând, România nu şi-ar mai achita datoriile către creditori, avem un exemplu concret. În 2002, Argentina a dat cel mai mare „default” din istorie, în jur de 100 miliarde de dolari, însemând că a refuzat să mai plătească datoriile aferente obligaţiunilor şi împrumuturilor de stat. Ce s-a întâmplat după aceea?

Argentina a fost şi încă este izolată internaţional din punct de vedere financiar, funcţionând exclusiv pe baza resurselor interne. Doar că o face cu succes, analiştii economici occidentali grăbinduse să o catalogheze drept o excepţie şi nu o regulă privitoare la vinovaţii de „default”. Însă pentru a înţelege mai bine, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 20 de ani.

Sufocaţi de importuri

După avântul economic din anii ’30 ai secolului trecut, când Argentina avea un PIB comparabil cu al Franţei, în decadele următoare situaţia s-a schimbat în rău. Izolare politică, dictatură militară, conflicte armate au distrus o economie altă dată puternică. Iată pas cu pas cum s-a ajuns la faliment:

Moştenire grea. În 1989, când Carlos Menem a venit la putere, inflaţia era de cca. 200% pe lună, preţurile indexându-se de două ori zilnic. Menem a câştigat alegerile promiţând reforme şi o viaţă mai bună, iniţial ratând obiectivele.

Paritate fixă peso-dolar. Totul s-a schimbat în 1991, când a fost adoptată Legea convertibilităţii. Mai exact, pesoul local a fost legat de dolarul american, la o rată fixă de unu la unu. Măsura a avut efect imediat, inflaţia s-a potolit.

Privatizare masivă. Alături de convertibilitate, guvernul a privatizat rapid tot ce se putea, toate băncile, serviciile de uti lităţi publice şi marile întreprinderi. Pentru mulţi argentinieni, viaţa s-a schimbat radical în bine. Însă un peso la valoarea paritară cu dolarul a dus la majorarea masivă a importurilor.

Primele efecte negative. Multe întreprinderi mici şi mijlocii sau ferme agricole s-au închis pentru că nu făceau faţă competiţiei importurilor. Şomajul a crescut, preţurile la fel, mai ales la energie şi utilităţi, aflate în mâna investitorilor străini.

Pentru a face faţă cheltuielilor sociale, guvernul s-a îndatorat masiv şi costisitor. Tocmai pesoul puternic s-a dovedit a fi „călcâiul lui Ahile”.

FMI a venit cu o soluţie sinucigaşă

Inflexibilitate monetară. În 1999, Brazilia, cel mai mare partener comercial al Argentinei şi principalul competitor la exporturi, a fost nevoită să-şi devalorizeze puternic realul. Peste noapte, investitorii şi cumpărătorii din străinătate au ajuns în situaţia de a obţine mult mai mult în schimbul dolarilor lor în Brazilia decât în Argentina.

Scad investiţiile şi exporturile. Investiţiile străine au scăzut considerabil, iar exporturile Argentinei s-au prăbuşit, lăsând guvernul fără veniturile aferente.

Deja în 1999 anul s-a încheiat cu o scădere economică de 4%, ceea ce a dus la majorarea dobânzilor cerute de creditorii externi şi la „fuga” capitalului străin.

Soluţia FMI. Cum datoria externă ajunsese la 140 miliarde dolari, guvernul a apelat la FMI pentru asistenţă. Şi a primit-o, cu condiţia să păstreze „convertibilitatea”, deşi era evident pentru toţi că strategia e sinucigaşă.

În noiembrie 2001 s-a produs inevitabilul: un val masiv de oameni au cerut lichidarea depozitelor şi conturilor curente din bănci, denominate în dolari.

Îngheţarea conturilor bancare. Pentru că băncile private şi Banca Naţională n-aveau suficiente rezerve de valută, guvernul a hotărât limitarea retragerilor pen - tru persoane fizice la 1.000 dolari pe lună şi a propus reducerea salariilor bugetarilor.

50% din populaţie, sub pragul sărăciei Proteste în stradă. O lună mai târziu, argentinienii erau în stradă, prădând supermarketurile şi intrând în conflict cu forţele de ordine. Preşedintele Fernando de la Rua a demisionat, iar preşedinte interimar a fost numit Rodriguez Saa.

Default. În singura săptămână a mandatului său, Saa a avut timp să anunţe că ţara sa nu va mai plăti nici una dintre datoriile externe, 82 miliarde de dolari, fără a lua în calcul dobânzile adunate.

Revenire rapidă după şoc. Primii doi ani după „default” au fost greu de suportat pentru populaţie. Devalorizare, şomaj de peste 20% şi în jur de 50% din populaţie trăind sub limita sărăciei.

Totuşi, în 2003 economia a început să revină spectaculos, au crescut din nou exporturile şi de aici rezervele valutare ale statului.

Creditorii vor încasa un sfert din creanţe

Oferta argentinienilor. Guvernul a făcut creditorilor o ofertă de a stinge datoriile la 25 de cenţi pentru fiecare dolar datorat, ofertă refuzată.

În 2005, preşedintele Nestor Kirchner n-a mai putut fi refuzat, 76% dintre creditorii Argentinei au acceptat să primească o valoare medie de 27 de cenţi pentru fiecare dolar. Şi nu bani gheaţă, ci alte obligaţiuni, cu termene mai îndepărtate.

PREŞEDINTA. Cristina Kirchner conduce revirimentul Argentinei FOTO: AGERPRES

Potrivit analistului Richard Thies, de la Northern Trust din Chicago, dacă o ţară n-are nicio problemă „să fie lăsată în afara lumii”, atunci creditorii săi n-au nici un fel de atu la negocierea restructurării datoriilor.

A doua restructurare. Au rămas însă creditori, reprezentând aproximativ 20 miliarde de dolari, care n-au acceptat condiţiile. Cu aceştia negociază zilele acestea Cristina Fernandez Kirchner, noul preşedinte.

Oferta este următoarea: 67 cenţi pe dolar, în obligaţiuni noi cu termen de plată 2033. Ministrul de finanţe, Amado Boudou, declara zilele trecute că 60% din creditori vor accepta oferta.

VIITORUL SUNĂ BINE

Argentina merge înainte

Intrată în recesiune anul acesta, estimându- se o creştere economică de doar 2,5%, Argentina ar putea să revină pe pieţele financiare internaţionale. Cât despre situaţia de acasă, Argentina nu este neapărat un paradis, dar şomajul a scăzut la circa 8,5%, iar sărăcia la sub 15%, mult mai bine decât acum 10 ani, când ţara încă nu dăduse “default”.

Povestea Argentinei aminteşte de celebrul banc conform căruia când ai datorie de 1.000 de euro la bancă e problema ta, iar când ai datorie de 100 milioane de euro e problema băncii.