Editura Evenimentul si Capital

SIMONA CHIŢAN: Prietenia lui Rebengiuc

53dac6aee4aee065b41cf00154c26409
Autor: | | 10 Comentarii | 0 Vizualizari

Nu intenţionez să scriu despre cea mai recentă premieră de la Teatrul Naţional, unde Victor Rebengiuc se întâlneşte cu "Legenda Marelui Închizitor", într-un spectacol pus în scenă de Radu Penciulescu.

Nu mi se pare importantă cronica spectacolului în sine, care se joacă la Sala Atelier. Chiar dacă nu este cea mai bună montare a lui Penciulescu, spectacolul tot trebuie văzut, fie pentru a reauzi un text cutremurător, fie pentru a revedea un mare actor, fie pentru amândouă. În episodul celebru din „Fraţii Karamazov”, Dostoievski denunţă pervertirea credinţei de către reprezentanţii Bisericii şi critică cu asprime Inchiziţia coruptă în folosul puterii. În scenografia lui Dragoş Buhagiar, scena este împărţită simplu, dar expresiv, în două părţi diferite, iar această rupere şi discrepanţă sunt sugerate printr-o diferenţiere de culoare şi printr-un voal, în spatele căruia se retrage copilul povestitor (umbră a lui Iisus), jucat atât de candid de Nikita Dembinski.  Spectacolul de la Naţional rămâne însă cu adevărat important pentru că a dus la reîntâlnirea, pe scenă, după mai bine de 35 de ani, a doi mari prieteni, foşti colegi de facultate: Victor Rebengiuc şi Radu Penciulescu. Actorul a jucat în toate spectacolele de neuitat, montate de Penciulescu, până la plecarea acestuia din ţară: „Doi pe un balansoar” (1964), „Richard al II-lea” (1966), „Tango” (1967), la Teatrul Mic, şi „Vicarul” (1972), la  Bulandra. În 1964, regizorul înfiinţa Teatrul Mic, un spaţiu îndrăzneţ prin repertoriul susţinut în perioada comunistă. Rebengiuc a fost printre primii actori invitaţi să joace aici, alături de George Constantin, Olga Tudorache sau Leopoldina Bălănuţă. „Doi pe un balansoar” a deschis prima stagiune a teatrului, cu două personaje ,,care „îşi vorbeau“ dragostea. Poldi (Leopoldina Bălănuţă) şi Rebengiuc au stilizat piesa până când  a devenit un dans ciudat, un blues cu tonuri puţine, repetitive, pure, după cum descria Radu Penciulescu spectacolul care a avut nu mai puţin de 800 de reprezentaţii. Penciulescu şi Rebengiuc au deschis astfel, mână în mână, o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puşi în scenă autori moderni la vremea respectivă. „Penciulescu nu ştie să-ţi arate cum să joci, aşa cum fac Ciulei sau Pintilie, ci face un traseu psihologic al rolului care te poartă pe tine, ca actor spre punctul ţintă. Lui Penciulescu, care rămâne un mare pedagog, câţiva regizori din România îi datorează cariera. În Suedia, la Malmö, unde a predat actoria, el era sufletul acelei şcoli de teatru, mentorul ei”, mărturisea Rebengiuc. În România, regizorul s-a reîntors în ultimii ani pentru nişte workshopuri, după ce a montat în 2002, tot la Teatrul Naţional, alături de George Banu, spectacolul „Celălalt Cioran”, cu regretatul actor Ovidiu Iuliu Moldovan. Iată că acum Radu Penciulescu a ales să revină cu „Legenda Marelui Închizitor”, la sugestia vechiului său prieten. În spectacol, întâlnim un Rebengiuc preocupat  de dezastrele liberului arbitru, care îl ceartă pe Iisus că s-a întors. În afara scenei, actorul rămâne întors cu faţa spre cer. „Credinţa mea în Dumnezeu rămâne neştirbită. Sunt creştin şi aşa o să mor, creştin. Nu pot să fac o filozofie despre îngeri, nu sunt Andrei Pleşu, dar cred că Dumnezeu există cu adevărat”, mărturisea acelaşi Victor Rebengiuc, pe care îl putem auzi citind psalmi, în fiecare dimineaţă, pe posturile de radio. CITIŢI ŞI:

Beligan, „neobosit alergător de cursă lungă”

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate