KGB-ul și apoi întregul bloc comunist le-au numit „rândunele”. CIA și Mi6 le-au botezat „capcane cu miere”. Este același lucru: femei fatale special antrenate pentru a smulge secrete de la bărbați cu ajutorul farmecelor sexuale.

Cel mai faimos caz de spioană-curtezană este cel al dublei agente Mata Hari. Cel mai recent este cel al Annei Champan, a cărei rețea a fost trădată în 2010 de Serghei Skripal, spionul otrăvit din Salisbury.

Alte „capcane cu miere” nu au avut șansa unei asemenea celebrități, deși povestea lor ar merita fără îndoială o ecranizare. Printre ele, strălucește spioana globe-trotter Betty Pack, care, în al Doilea Război Mondial, a stors de informații bărbații de pe ambele maluri ale Atlanticului.

„A folosit patul așa cum James Bond își mânuiește Beretta”, scria despre ea în 1963 revista americană Time. Numele de cod al agentei britanice MI6 era „C

Dezvăluirea codurilor navale ale Franței și Italiei, ca și contribuția majoră a „Cynthiei” la descifrarea codului Enigma le-au permis Aliaților să fie cu câțiva pași înaintea puterilor Axei și în final să câștige războiul.

Amy Elizabeth Thorpe s-a născut în 1910, la Minneapolis, Minnesota. De mică, Betty a fost un copil neobișnuit de zburdalnic. „Dintotdeauna, chiar și când eram mică, am avut două pasiuni: una pentru singurătate, cealaltă pentru senzații tari”, îi mărturisea ea partenerului de spionaj și unul dintre amanți, Harford Montgomery Hyde, potrivit unei recente biografii, „The Last Goodnight”, apărute în 2016. „Orice fel de senzații tari – chiar și frica”, spunea Betty.

Puștoaica rebelă își adoră tatăl, pe colonelul George Thorpe, și o urăște pe Cora, mama sa. Deși Cora este o femeie foarte educată și cultivată, Betty o depășește în strălucire de când era încă o puștoaică, datorită farmecului ei sălbatic.

„Ați putea spune că mama era o pisică persană, iar eu eram o siameză”

Misiunile primite de tată fac ca familia Thorpe să se mute întâi în Cuba, apoi în Statele Unite, unde face cunoștință cu înalta societate de aici. Dată la cele mai exclusiviste școli-internat, familiarizată de mică cu „lumea bună”, Betty remarcă imediat falsitatea acesteia: „Viața este o piesă în care joci mereu un rol și în care îți ascunzi întotdeauna emoțiile”, scrie ea la 13 ani, în jurnalul său intim.

De foarte tânără, Betty îi fascinează pe bărbați. Când are numai 11 ani, îi sucește mințile unui diplomat italian, Alberto Lais, care este atât de tulburat de copilă încât îi face vizite la școală doar pentru a sta puțin de vorbă cu „această frumusețe”. Înaltă și zveltă, cu părul arămiu, cu ochii verzi uriași și o voce senzuală, adolescenta Betty are deja aerul de femeie fatală, inteligența ascuțită și ochiul atent la detalii, care o anunță pe spioana excepțională de peste câțiva ani.

„Avea o forță și un magnetism înspăimântătoare”, își amintește Hyde. Acestea sporesc odată cu descoperirea sexului, încă din anii de școală. „Cea mai mare fericire sunt un bărbat și o femeie împreună”, scrie ea.

La 19 ani se trezește însărcinată, fără a ști cine este tatăl copilului. În cercurile selecte în care se învârte, a fi o mamă adolescentă necăsătorită era sinucidere curată. Disperată, Betty reușește să își „procure” la repezeală un soț și un tată respectabil pentru copilul ei. Cu ocazia unei petreceri, se strecoară în camera lui Arthur Pack, un diplomat spilcuit, de două ori mai bătrân ca ea.

„Am găsit-o în patul meu, ce era să fac?” se va justifica Arthur în fața surorii sale.

Cei doi se căsătoresc în 1930. Își urmează soțul de la un post diplomatic la altul, în ceea ce Betty numește „anii de vagabondaj”. Descoperă că bărbatul ei este un tip rece, scrobit și insipid, obsedat de statutul său social. Bănuind că băiețelul nou-născut nu este al lui, Arthur Pack îl dă spre adopție unei familii din Anglia. Înțelegând că soțul va rămâne totdeauna un străin pentru ea, Betty își începe lungul șir al aventurilor extramaritale.

O astfel de aventură atrage atenția MI6. În 1936, se află în Spania, împreună cu soțul ei, când comuniștii veniți la putere aruncă în pușcării marea majoritate a preoților. Printre aceștia, unul pentru care Betty făcuse o pasiune. Femeia își pune farmecele în funcțiune și, într-o întâlnire cu nunțiul papal, îl convinge să facă presiuni pentru eliberarea iubitului prelat. După ieșirea lui din închisoare, tot ea reușește să-l scoată din țară trecând fraudulos frontiera.

Familia Pack, ca multe alte familii de diplomați, se refugiază de războiul civil din Spania, la Biarritz, în Franța. Aici află că un aristocrat spaniol, membru al guvernului, pe nume Carlos Sartorius, pe care îl iubea, fusese închis, drept care se întoarce în Spania. Din nou, reușește să sucească mințile unui funcționar și să-l determine să se agite pentru eliberarea iubitului ei Carlos, dar și a 17 piloți încarcerați. Acțiunea sa este sprijinită discret de un diplomat britanic din Valencia, Sir John Leche.

În 1938, familia Pack ajunge în Polonia, la noul post al lui Arthur. Aici, Betty începe o aventură cu un bărbat cult și pedant de la Ministerul de Externe polonez. Curând, acesta începe să-i împărtășească iubitei îngrijorările despre soarta viitoare a Poloniei, dat fiind că țara sa începuse să colaboreze cu Germania nazistă.

Aversiunea instinctivă pe care Betty o are față de nazism și informațiile aflate de la amantul ei o determină să meargă la șeful spionajului din ambasada britanică John Shelley. Recrutatea în MI6 are loc imediat. Se naște spioana „Cynthia”. În sfârșit, tânăra americană găsește ce a visat dintotdeauna: senzații tari și un scop pentru care să trăiască, în slujba Majestății Sale.

Agenta Betty Pack este instruită să întindă o „capcană cu miere” chipeșului conte Michal Lubienski, consilier șef al ministrului polonez de Externe, Josef Beck. După o întâlnire la o petrecere, cei doi devin amanți. Cynthia va dovedi răbdare, ascultând îngrijorările contelui, pe care le va transpune în amănunt. Aceste rapoarte sunt atât de colorat redacta-te și însoțite de comentarii personale încât fac deliciile ofițerilor britanici care le citesc.

Mai mult, profitând de zbenguielile cu Michal, ea copiază toate documentele pe care le găsește în servieta lui și află că polonezii reușiseră să spargă codul mașinii germane Enigma, ale cărei mesaje cifrate îi lăsaseră perplecși pe europeni timp de decenii.

Pe baza informațiilor lui Betty, Londra convinge Varșovia să îi dezvăluie și ei codul.

Fără ajutorul matematicienilor polonezi, britanicul Alan Turing nu ar fi reușit să construiască celebra sa mașină de decriptat, care va anihila versiunea mai modernă a Enigmei.

O altă misiune a lui Betty o duce la Praga, unde face posibil un jaf din biroul lui Konrad Heinlein, liderul Partidului Germanilor din Sudeți, pronazist. Spioana reușește să scoată din țară lucrurile furate, ascunse în valiză printre piesele de lenjerie. Inclusiv o hartă care prezintă în detaliu planul pe trei ani al Germaniei de invadare a Europei Centrale.

Următoarea vizită a Cynthiei este în Chile, unde semnează cu numele „Elizabeth Thomson” articole de propagandă anti-nazistă în ziarul La Nacion. La scurt timp, își părăsește soțul și fetița și se întoarce în America natală, pozând ca ziarist fre-lancer. Șefii din spionajul britanic au încurajat-o, conștienți că o femeie singură și ziaristă pătrunde mai ușor în cercurile sociale interesante.

Așa au început ceea ce Betty a numit „cele mai fericite zile din viața mea”. Noul său șef al ei este Sir William Stephenson, care conducea „British Security Coordination” (serviciul comun de informații americanobritanic). Betty își alege o casă cochetă în Georgetown, care are o ieșire secretă, pentru „distracțiile discrete”. Primește misiunea de a descoperi codurile navale italiene.

Omul care trebuia prins în „capcana cu miere” era Alberto Lais, agent al marinei militare italiene, capul rețelei de spionaj a lui Mussolini din Statele Unite. Betty are abilitatea să dirijeze discuțiile cu Lais spre subiectele care o interesează, în timp ce italianul o mângâie și o sărută, fără însă a permite ca relația lor să se consume. În final, spioana mituiește un funcționar care îi dă dosarele cu codurile navale, ceea ce anihilează marina italiană până la sfârșitul războiului.

Următoarea misiune va fi și cel mai mare triumf al lui Betty: este instruită să se infiltreze în ambasada regimului de la Vichy. Ținta, atașatul de presă Charles Brousse, un bărbat căsătorit și fermecător, cu vederi anti-naziste, care a devenit la scurt timp „iubirea totală și unică” a lui Betty. Dar ea are grijă să fixeze granițele dragostei sale, spunându-i lui Charles:

„Nu-ți aparțin nici ție, nici altcuiva, nici măcar mie. Aparțin Serviciului”

Betty îl recrutează pe Charles pentru cauza Aliaților și îl convinge să se arunce într-o misiune periculoasă: furtul codurilor navale ale Franței.

Femeia pune la cale un plan de o uluitoare îndrăzneală: convinge un paznic de noapte să îi permită ei și lui Charles să folosească birourile ambasadei pentru întâlnirile lor amoroase. Pentru ca paznicului să nu i se pară nimic suspect, Betty și Charles au grijă ca partidele lor nocturne de sex să fie cât mai zgomotoase și mai pasionale. La un moment dat, paznicul bănuitor intră peste ei, dar găsindu-i în pielea goală, se retrage încurcat, scuzându- se.

Într-o noapte, după ce îl tratează pe paznic cu șampanie amestecată cu somnifere, îi deschid ușa ambasadei unui tip poreclit „Georgia Cracker”, celebru spărgător de seifuri. Codurile sunt copiate și puse înapoi la loc.

Informațiile sunt mană cerească pentru anglo-americani, mai ales în Africa de Nord. „Au schimbat cursul războiului”, îi spune un coleg lui Betty.

Din păcate, cariera de spioană a Cynthiei se încheie la scurt timp după această lovitură spectaculoasă. Acoperirea lui Betty este distrusă de nimeni alta decât de nevasta lui Charles. Aceasta îi descoperă pe cei doi în pat și începe să strige ca să audă toată lumea, că Betty este spioană. Aceasta este nevoită să se retragă. Ea și Charles se căsătoresc, mutându-se întrun castel medieval în Pirinei. Deși se iubesc, Betty nu își găsește liniștea. Fără senzațiile tari ale muncii de spionaj, fără un inamic care trebuia înfrânt, se simte dezorientată și fără rost, asemenea femeilor de casă din lumea bună pe care le disprețuia atât de mult.

Cu puțin timp înainte de a muri de cancer în 1963, cineva a întrebat-o dacă îi e rușine de ceva din cele ce făcuse. „Rușine?”, a pufnit ea. „Câtuși de puțin, șefii mei mi-au spus că munca mea a salvat mii de vieți de britanici și de americani... Am fost pusă în situații de la care doamnele respectabile ar fi dat înapoi, însă eu m-am dăruit total. Războiul nu se câștigă cu metode respectabile.”

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)