Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Tristeţea Sebastian

0b6d05c4039c1d2cf6a7e9243d387fdf
Autor: | | 67 Comentarii | 0 Vizualizari

Mircea Cărtărescu: "Pentru mine e extraordinar de dureroasă disputa din acest moment în privinţa articolelor din tinereţe ale lui Sebastian, din anii în care tânărul scriitor devenise elevul mefistofelicului Nae Ionescu".

Nu sunt deloc un pesimist de felul meu, orice aţi crede dumneavoastră din seria ultimelor mele articole. Dimpotrivă, sunt un mare colecţionar de fapte pozitive şi de oameni minunaţi. Nu pot să vă spun cât mă bucur să întâlnesc astfel de oameni, buni şi dezinteresaţi, oriunde mă duc paşii, cât de mult îi admir şi cât sunt de întristat că nu le semăn. În chiar vacanţa asta am cunoscut oameni simpli, care-şi câştigă traiul cu coasa, poeţi săraci lipiţi care ar muri pentru un vers frumos, emigranţi în Spania reîntorşi în ţară cu căruţele încărcate cu nimic, ca într-o poezie de Ioan Es. Pop, organizatori de evenimente culturale care, în loc să-i facă cunoscuţi, le lasă găuri în buzunare. O singură oră de stat de vorbă cu ei te curăţă de toată crusta de amărăciune acumulată, ca o cămaşă noroită, de ani de zile. Am căutat mereu oameni minunaţi printre scriitori şi gânditori: cei ce şi-au păstrat capul limpede în mijlocul nenorocirilor istoriei, cei ce au arătat compătimire pentru cei care suferă, cei care au primit ce li s-a dat de făcut pe lume nu cu trufia falsului geniu, ci cu umilinţa şi modestia după care cunoşti un om adevărat, întreg, indiferent dacă pune gresie în bucătării sau scrie „Război şi pace”. Am crezut că, printre contemporani sau printre cei care nu mai sunt, am întâlnit câţiva astfel de oameni pentru care umanitatea merită să fie salvată, aşa cum Sodoma ar fi fost salvată de la distrugere pentru fie şi numai zece drepţi. Dacă în ultimii ani m-ar fi întrebat cineva care este scriitorul pe care-l iubesc şi-l admir cel mai mult ca om, pur şi simplu, din cultura noastră, aş fi răspuns imediat: Sebastian. Ca pe cei mai mulţi cititori ai săi, „Jurnalul” acestuia m-a emoţionat adânc. Până la citirea lui, Sebastian fusese pentru mine doar un autor de fundal, cu opera marcată doar de vreo două reuşite minore: „Jocul de-a vacanţa” şi „Steaua fără nume”, ca şi de un scandal legat de evreitatea lui: prefaţa lui Nae Ionescu la romanul său „De două mii de ani”. Dar jurnalul mi-a spus cu totul altceva. Trăieşte acolo un om blând, resemnat şi lucid, care observă neputincios degradarea tragică a lumii interbelice, a Bucureştiului abia ridicat la civilizaţie şi liberalism, demonizarea vieţii politice, alunecarea grotescă spre dreapta a câtorva dintre cei mai buni prieteni ai săi. Un om care totuşi nu renunţă la prietenie şi înţelegere chiar şi când apropiaţii săi cad victimă ideologiilor care-i transformă în complici ai unor asasini. Pe Mihail Sebastian din jurnal e uşor să-l iubeşti, să empatizezi cu el. E imposibil să nu admiri stoicismul cu care acceptă umilinţa şi discriminările ce decurg din faptul că era evreu în timpul unei dictaturi de dreapta antisemite: pierderea dreptului de semnătură, eliminarea din lumea literară, confiscarea casei, munca forţată. Nu mai vorbesc de inteligenţa analizelor de situaţie politică şi militară, de sensibilitatea amatorului de concerte şi de teatru, de tandreţea tristă faţă de cele câteva femei din viaţa lui. Un om frumos, „a beautiful mind”, iată ce se întrupează din paginile faimosului „Jurnal”. De aceea, pentru mine e extraordinar de dureroasă disputa din acest moment în privinţa articolelor din tinereţe ale lui Sebastian, din anii în care tânărul scriitor devenise elevul mefistofelicului Nae Ionescu. Bineînţeles că aceste articole, în care găseşti diseminate ideile extremiste ale mentorului (la fel ca şi-n Eliade, Cioran, Noica etc.), trebuie să fie cunoscute, căci nimeni nu câştigă ceva din ascunderea faptelor. Dimpotrivă, trebuie să trăim într-o lume cu toate faptele la vedere, înainte de orice interpretare. Dar umbra pe care aceste articole o aruncă asupra, în definitiv, a unuia dintre foarte puţinii oameni care nu merită să fie umbriţi în cultura românească e o lovitură grea pentru cei care încă mai cred în posibilitatea unor oameni cu desăvârşire pozitivi, a unor modele de civism în momente totalitare. Dacă-l pierd pe Sebastian, ce-mi rămâne? Ştiu, ştiu: trebuie să ne resemnăm că oamenii sunt oameni. Ştiu că Orwell, înainte de a denunţa totalitarismele, a fost comunist înflăcărat. Ştiu că afilierea la nazism şi la antisemitism nu i-a împiedicat pe Celine sau pe Ion Barbu să fie mari scriitori. Ştiu că Picasso şi Frida Kahlo au făcut portretele lui Stalin. Ştiu că Sartre i-a lăudat pe Mao şi pe Pol Pot. Ştiu că Doinaş şi Caraion au fost informatori ai Securităţii (şi mai ştiu prea bine cât de diferite sunt toate aceste cazuri între ele). Dar, pentru mine personal, cu Sebastian e altceva, pentru că pe el nu doar l-am admirat ca scriitor, ci l-am iubit ca om, mai ales. Aleg să-l iubesc mai departe, regretând adânc episodul lui extremist. Aleg să cred că această greşeală a tinereţii lui îl face şi mai uman. Ştiu că e o portiţă de scăpare pentru toţi ticăloşii, dar am să-ncerc totuşi să cred mai departe că oamenii-şi pot reveni din greşeli şi le pot uneori chiar răscumpăra.

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate