Vladimir Tismăneanu: Cartea istoricului Mircea Stănescu intitulată „Reeducarea în România comunistă (1945-1952): Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov”, aparută recent, cu sprijinul IICCMER, la Editura Polirom, face parte dintr-un şantier investigativ de maximă importanţă istorică şi morală.

Este vorba de primul volum dintr-o trilogie despre pedagogia teroristă aplicată de Securitate în vederea distrugerii sufletului şi despre manipularea criminală a deţinuţilor supuşi acestor monstruoase experimente.

Este important faptul că Mircea Stănescu oferă nume precise de ofiţeri ai Securităţii, direct responsabili pentru criminalele acţiuni. Deciziile au fost luate la vârf, conducerea Ministerului de Interne (Teohari Georgescu, Pintilie-Pantiuşa, Nikolski, Marin Jianu, Dulgheru, Goncearuc-Petrescu) era, de fapt, cea care ordona asemenea abominaţii.

Între aceşti sceleraţi motivaţi de o ideologie distructivă, personaje principale sunt soţii Gavrilă şi Eva Birtaş, ambii ilegalişti cu vechi state în aparatul clandestin al PCR.

Ar merita examinat pe larg rolul generalului securist (tot ilegalist) Gogu Popescu, amic cu Gr. Preoteasa şi Miron Constantinescu, ulterior ambasador sub Dej (Congo- Brazaville) şi Ceauşescu (Birmania). Ori al unor Pavel Cristescu (fost membru al Brigăzilor Internaţionale, şeful Miliţiei, activ în conducerea MAI), al colonelului Iosif Nemeş şi, nu mai puţin interesant, al unui Andrei Gluvacov. Ilegalist, ca şi perechea Birtaş, acesta din urmă avea să devină ulterior membru al Comisiei Controlului de Partid.

Posedatul Ţurcanu şi ciracii săi au fost instrumentele acestor indivizi plasaţi de PCR în poziţiile cruciale pentru înfăptuirea unor experimente singulare în Europa de Est şi Centrală. Ororile reeducării erau cunoscute organelor de partid şi securitate. Teohari Georgescu era membru al Biroului Politic şi secretar al CC al PMR, îi raporta direct lui Gh. Gheorghiu-Dej privitor la toate aceste acţiuni de maxim interes pentru cel care era şeful suprem al mafiei comuniste.

S-a vehiculat uneori ideea că acţiunile gen Piteşti erau, de fapt, necunoscute magnaţilor Securităţii, că era vorba de zelul unor ofiţeri din penitenciare şi al uneltelor recrutate între deţinuti, un zel tolerat şi utilizat de unele cadre medii din MAI.

În fapt, arată Mircea Stănescu, ordinele veneau de la cel mai înalt nivel. Tot astfel, este neîndoios că acţiunile de reeducare erau raportate consilierilor sovietici între care se distingea prin relaţiile sale speciale cu S. Ignatiev, ministrul securităţii al URSS, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski.

Lipsiţi în fond de originalitate în conceperea „căii româneşti spre socialism”, este greu de imaginat că ucenicii lui Stalin, Jdanov şi Beria din România ar fi fost singurii autori ai sinistrului scenariu. În prefaţa cărţii discutate aici (purtând data de 13 iunie 2008), regretatul Constantin Ticu Dumitrescu scrie, pe bună dreptate, că experimentul a fost de origine sovietică, pus în aplicare de hiperentuziaştii stalinişti din România: „Semnificativ rămâne răspunsul inspectorului Nemeş la întrebarea directorului închisorii Piteşti, dacă ministerul ştie ce lupte oribile se petrec la Piteşti: «Desigur le cunoaşte, doar nu le fac de capul meu!»”.

Ceea ce realizează Mircea Stănescu este nu doar să documenteze impecabil şi să explice raţiunile acestui proces de distrugere a fiinţei umane, dar şi să lumineze conexiunea dintre ideile unui Anton Semionovici Makarenko, autorul abjectelor romane propagandistice „Poemul pedagogic” şi „Steaguri pe turnuri”, personaj parcă venit din galeria demonilor dostoievskieni, şi practicile concrete ale „reeducării”.

Pentru Makarenko, educaţia nu era o intreprindere autonomă, ci o sarcină politică de o vitală urgenţă. Disciplinarea, supravegherea maniacală şi constrângerea (fizică şi/sau simbolică), acestea erau dimensiunile definitorii ale pedagogiei preconizată de Makarenko şi discipolii săi cekişti.

Mircea Stănescu demolează astfel mitul unor acţiuni izolate, „excese” aberante provenite din iniţiative locale. Substratul strategiei „reeducării” era, de fapt, ideea leninistă, de clară sorginte marxistă, privind plasticitatea absolută a individului, obsesia creării Omului Nou. O teză exacerbată în discursul şi experienţa proprii stalinismului dezlănţuit.

Cartea este dedicată „Patriarhilor studierii reeducării: Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma”.