Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Libertatea de opinie

5c5f2503fe159ca69d3a1f4e3145afda
Autor: | | 56 Comentarii | 0 Vizualizari

Horia-Roman Patapievici: "De curând, Zsolt Bayer, un jurnalist de atitudine din Ungaria, a scris un editorial de o mare violenţă a indignării („S-a umplut paharul”, 9 februarie 2009, Magyar Hírlap), îndreptat împotriva a ceea ce autorul resimte a fi teroarea la care infractorii ţigani supun majoritatea laşă şi tăcută a populaţiei maghiare."

În special, jurnalistul acuză corectitudinea politică de ascundere a adevărului: „La noi se poate vorbi doar în şoaptă despre o ştire, care în presa din România s-a putut publica fără nicio reţinere. Toată lumea ştie că autorii crimei, nişte bestii ucigaşe, au fost - din nou - ţigani, dar despre asta la noi nu se poate sufla o vorbă”. În mod previzibil, premierul Ungariei, Ferenc Gyurcsany, a acuzat ziarul de rasism şi a cerut boicotarea lui. Chiar dacă reacţia premierului a fost influenţată de un calcul ideologic (căci Magyar Hírlap este un cotidian de dreapta, iar Zsolt Bayer e un jurnalist incomod), ea a întrunit imediat consensul acelei părţi a societăţii maghiare, numeroasă şi la noi, pentru care discursul ofen sator este neapărat un discurs extremist, iar despre minorităţile sensibile nu trebuie spuse decât lucrurile pe care ele însele le-ar spune despre ele. Acum patru ani, pentru motive care ţineau, pesemne, de agitaţia electorală, Zsolt Bayer a primit interdicţie de a intra în România. Spre onoarea lor, atunci, Asociaţia Ziariştilor din România şi Comitetul Helsinki din România (nu şi cel maghiar!) au protestat împotriva acestei măsuri. Acum, pe chestiunea corectitudinii politice, lumea jurnaliştilor nu şi-a mai regăsit consensul: s-a împărţit. Pentru unele importante instituţii de jurnalism, tenta rasistă a articolului incriminat este evidentă şi nu mai necesită demonstraţie. Ceea ce arată că în lumea noastră se poate trece peste naţionalism, dar nu şi peste tabuurile instituite de corectitudinea politică. În atmosfera morală de azi, acuzaţia de rasism nu mai trebuie probată: când e făcută, e suficient că e făcută. Asemănarea cu modul în care primarul antisemit al Vienei îi identifica pe evrei e irezistibilă: „Eu decid cine e evreu”, spunea el, casant (Wer Jude ist, bestimme ich). Dincolo de părerea fiecăruia dintre noi faţă de conţinutul poziţiei susţinute de jurnalistul maghiar ori de oportunitatea sa stilistică, editorialul lui Zsolt Bayer readuce în discuţie problema principiului libertăţii de opinie. Interpretarea curentă dată azi acestui principiu este că libertatea opiniilor trebuie limitată la opiniile care nu sunt pernicioase. Mulţi cred că noi, societatea civilizată de azi, am atins un nivel de toleranţă care poate defini în mod univoc opiniile faţă de care avem dreptul să fim intoleranţi. De pildă, rasismul. Este dovedit că rasismul este pernicios: prin urmare, toate opiniile rasiste trebuie interzise. De acord, este riguros aşa. Această poziţie este inatacabilă numai dacă putem lega în mod logic necesar de definiţia rasismului fiecare dintre opiniile pe care le considerăm a fi rasiste. Or, acest lucru nu poate fi făcut logic decât pentru afirmaţiile care ţin de sfera de cuprindere a definiţiei rasismului. Toate celelalte atribuiri nu sunt logice, ci de altă natură: ideologice, retorice, politice etc.   A dezaproba practicile religioase, sau sociale, sau juridice, sau de igienă ale unei comunităţi etnice înseamnă oare a fi rasist? După adepţii corectitudinii politice, da. În opinia mea, nu. Refutarea punctului de vedere politic corect se face prin reducere la absurd. Dacă îl acceptăm, atunci toate judecăţile de comparaţie soldate cu verdicte negative sunt potenţialmente rasiste. După acest standard, afirmaţia cu totul benignă „dezaprob poligamia comunităţii etnice X” ar fi rasistă. Cum posibilitatea de a formula judecăţi de valoare trebuie salvată cu orice preţ (altminteri nici o ştiinţă umană nu ar fi posibilă), principiul corectitudinii politice trebuie abandonat (fireşte, nu pledez absolut deloc pentru abandonarea intoleranţei faţă de rasism ca atare). Dar, ne putem întreba, care este preţul acceptării posibilităţii judecăţilor de valoare? Preţul este acceptarea judecăţilor ofensatoare. După părerea mea, principiul libertăţii de opinie stă sau cade cu acceptarea ori respingerea dreptului de a ofensa prin critică. Cred că dreptul la critică trebuie să fie neîngrădit, la fel ca şi modalitatea criticii. Dacă admitem dreptul la critică nelimitată, trebuie atunci să admitem şi dreptul la existenţă al discursurilor care, prin critică (nu prin injurie!), pot ofensa. Fără acest drept nelimitat la critică, nu există nici progres moral, nici progres intelectual.   Costul progresului moral şi intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazează pe consens şi conformism. Totul trebuie să poată fi supus criticii (nu injuriei!), inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e preţul pe care trebuie să-l plătim: de dragul libertăţii, al autenticităţii, al progresului intelectual şi moral trebuie să apărăm dreptul la existenţă al discursurilor critice ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru alţii, ci şi pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobăm, ci şi la adresa valorilor pe care le preţuim. Oricât de greu ne-ar fi să acceptăm acest lucru, libertatea de opinie merită, cred, acest sacrificiu emoţional.

Loading...
Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate