Nu am fost în ţară în momentul morţii lui Adrian Păunescu şi nici câteva zile după aceea, deci nu am asistat la "isteria unui popor strâns unit în jurul bardului naţional", cum mi-au descris câţiva prieteni spectacolul în care televiziunile au transformat moartea acestui om.
Poate că dacă vedeam cu ochii mei toate acestea m-aş fi enervat şi aş fi scris excesiv de emoţional despre cazul Păunescu, un caz adevărat, important pentru oricine e interesat de lumea românească din ultimii cincizeci de ani. De la începutul acestui articol trebuie să spun că nu am motive personale să-l urăsc sau să-l condamn pe autorul "Istoriei unei secunde", cu excepţia motivelor pentru care, probabil, îl va condamna istoria însăşi. Eu abia dacă l-am cunoscut. Am stat în preajma lui de două ori în viaţa mea, şi de fiecare dată m-am înfiorat. Nu e nicio îndoială pentru mine că Păunescu avea în el Forţa. A depins de el să fie de partea ei luminoasă sau de cea întunecată. A ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi.
Eram elev de liceu când am fost convocaţi la o întâlnire cu poetul Adrian Păunescu. Venise cu un car al televiziunii, în jurul lui se-nvârteau tehnicieni, sunetişti, cameramani... Dacă eu aveam pe atunci 16 ani, el trebuie că avea 29. La acea vârstă, a primei tinereţi pentru un autor, era deja o celebritate şi, pentru că ne aflam într-o ţară comunistă, o persoană oficială. Căci nimeni nu te trimitea în licee cu un car al televiziunii dacă nu reprezentai, într-un fel sau altul, puterea. Era un om foarte tânăr ca înfăţişare, tuns scurt, cu faţa deja rotundă, cu un trup deja masiv. Nu mai ştiu despre ce ne-a vorbit. La sfârşit i-am cerut un autograf pe o foaie de hârtie. A scris mare şi şcolăreşte, pe mijlocul ei, Adrian Păunescu. Atât.
Apoi, am tot dat de el, ca toată lumea, în toate împrejurările vieţii, din ce în ce mai des, până când a devenit excesiv, insuportabil de des. La sfârşitul anilor '70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împleteşte inextricabil. Fără comunism şi Ceauşescu, Păunescu n-ar fi existat, aşa cum paraziţii sunt foarte specifici în alegerea gazdei.
Ne puteți urmări și pe Google News
Când revista "Flacăra" nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu acelaşi nume. Cu un strop de zahăr prinzi mai multe muşte decât cu un butoi de oţet, zice proverbul. Cenaclul Flacăra a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost megafonul comunismului românesc. Tinerii veneau acolo ca să se bucure de o parodie de mişcare hippy, de balade folk cântate de oameni talentaţi, dar tot mai des, către anii '80 şi dincolo de ei, se auzea de pe scenă vocea umflată a marelui bard oficial, acele înspăimântătoare "Trăiască România! Trăiască tricolorul! Trăiască Ceauşescu!", repetate de câte un stadion întreg ca la o adunare Kuklux- klan sau la defilările de la Nürnberg... Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de cearşafuri de poeme, când despre Tovarăşul, când despre Tovarăşa, poeme ce ţâşneau ca dintr-o fântână nesecată din pana bardului. Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. Noi i-am citit cu nesaţ pe Nichita Stănescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.
Am mai stat lângă el, chiar cot la cot cu el, simţind cu umărul vibraţia imensului său trup, acum vreo opt ani, când Păunescu a venit la Facultatea de Litere ca să-şi susţină doctoratul. Simţeai ieşind din el valuri de energie. Vibra, fierbea, frigea de indignare: el, marele poet, trebuia să răspundă unei comisii de profesori, ca orice candidat. E greu să explic intimidarea care m-a cuprins atunci. Era de patru ori cât mine. Hainele îi plezneau la cusături. Nu-şi încăpea, de fapt, în propria piele. Avea într-adevăr energia celor care urnesc munţii din loc. O megalomanie deloc inferioară celei a împuşcatului de la Târgovişte, ba poate şi mai accentuată, îl transforma într-un hybris ce stârneşte oroare.
Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viaţa şi psihologia noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul şi naţionalismul din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de uscat trece prin destinul trist al acestui poet.
Recomandările noastre
