Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Autoportret de naţiune sub formă de groapă

7389ed1dc19832cce205159675276323
Autor: | | 0 Comentarii | 0 Vizualizari

Horia-Roman Patapievici: „Deşi iarna a trecut, problema gropilor ne îngroapă.”

Din două motive: pentru că gropile sunt tot aici; şi pentru că motivul apariţiei lor nu va dispărea odată cu astuparea lor (dacă şi când se va produce). Scriu acest articol în încercarea de a reflecta la responsabilităţi şi la modul în care le identificăm. M-am săturat să aud că „s-a întâmplat”, vreau să ştiu din cauza cui s-a întâmplat. Întrebat de presă de ce avem gropi, ministrul Berceanu a indicat trei cauze şi trei vinovăţii, cu ponderile lor. (I) 40% din vină ar reveni legislaţiei, care obligă achizitorul bugetar la contractarea celor mai ieftine lucrări: „Se pun cele mai ieftine mixturi asfaltice. Fiind cele mai ieftine, se ştie că sunt de cea mai slabă calitate. Am vrut să fac altfel, dar nu s-a putut” (Berceanu). (II) 20% din vină ar ţine de furtul din mixtură: stricând compoziţia mixturii, calitatea asfaltului scade, uneori dramatic. (III) În fine, restul de 40% din vină cade în sarcina supraîncărcării camioanelor (vara, sub presiunea greutăţii, mixtura se deformează plastic şi se vălureşte; iarna, supraapăsarea produce microfisuri, pe care alternanţa îngheţ-dezgheţ le lărgeşte până devin gropi, care, la rândul lor, sunt continuu lărgite prin trecerea maşinilor). Primul vinovat ar fi legislaţia. Obiecţia imediată este următoarea: e adevărat, contractantul bugetar este obligat să accepte oferta cea mai ieftină, dar el are libertatea de a redacta un caiet de sarcini cu specificări de calitate înalte (măcar normale). Legea nu te obligă să iei ce este mai ieftin, ci ceea ce este mai ieftin la calitatea pe care singur ai specificat-o. Dacă achizitorul nu a făcut bine specificările, el este vinovat în primul rând, înaintea legislaţiei. A verificat cineva din presă specificările de calitate din caietele de sarcini? Dacă da, nu ni s-a spus; dacă nu, plutim în vag. Aceasta este prima observaţie.  A doua este că serviciul achiziţionat trebuie să fie protejat printr-o perioadă de garanţie, specificată în contract. Dacă ministerul sau primăriile responsabile de asfaltări nu au prevăzut garanţie când au contractat lucrările, e grav. Dacă au prevăzut garanţie, dar nu au uzat de dreptul conferit de ea pentru a reclama calitatea scăzută a lucrărilor, e la fel de grav. În ambele cazuri, două explicaţii: incompetenţă şi/sau corupţie. Responsabilitatea, dacă asfaltatorul a înşelat fără să fie tras de mânecă, este a achizitorului. Concluzia acestei analize este că simplul enunţ „legislaţia e de vină” nu e suficient. Legea achiziţiilor publice nu te obligă să lucrezi cu cei mai proşti asfaltatori, iar dacă totuşi ai avut ghinion să fii obligat să lucrezi cu ei îi poţi oricând obliga la reparaţii, prin contract. Ca regulă generală, dacă achizitorul şi-a făcut bine lecţiile (caiet de sarcini, contract asigurător) şi este de bună-credinţă (adică urmăreşte respectarea riguroasă a clauzelor contractuale), atunci asfaltatorul nu poate scăpa (prea uşor) de responsabilitatea materială a lucrului făcut de mântuială. Există, prin urmare, o modalitate relativ simplă de a stabili vinovăţiile concrete: evaluarea caietului de sarcini; evaluarea contractului; evaluarea clauzei de garanţie. Deci vina nu este atât a legislaţiei, cât a achizitorului. Al doilea vinovat ar fi furtul. Furtul este un delict, nu e un fenomen al naturii, ca îngheţul ori dezgheţul. El nu poate fi invocat pentru a înţe le ge apariţia gropilor, ci numai pentru a acuza neglijenţa celor care supraveghează lucrările. La incompetenţa tradusă prin lipsă de calitate trebuie să adăugăm în chip agravant negli jenţa tradusă prin furt. Recunoaşterea furtului poate fi în chip moral invocată numai în justiţie, pentru a cere măsuri împotriva asfaltatorului care s-a angajat să facă un asfalt de calitate, a fost plătit să îl facă, iar el s-a dovedit incapabil să-şi supravegheze lucrătorii. Responsabil, dacă nu s-au luat mă suri împotriva asfaltatorului care a trişat mixtura, este achizitorul public. A treia vinovăţie este pusă de ministru în sarcina lăcomiei transportatorilor, care supraîncarcă maşinile, ca să sporească fără costuri suplimentare profitul. Problema reală, aici, nu este atât lăcomia, cât decizia de a încălca legea. Legea spune că, la gabaritul X, e permisă o încărcare de până la greutatea Y. Dacă supraîncărcarea poate fi invocată ca o cauză a distrugerii pretimpurii a drumurilor, este pentru că şi ea, ca şi furtul din mixtură, este endemică: e practicată, adică, de aproape toţi. Asta înseamnă că, pentru mulţi dintre noi, una din opţiunile cele mai probabile, atunci când avem de rezolvat o problemă, este încălcarea legii. Nu este însă singurul aspect. Soluţia de a obţine o creştere a profitului prin supraîncărcare trădează şi mentalitatea de a pune pe umerii altuia costurile unei acţiuni din care tu obţii numai beneficii. Putem extrage de aici o concluzie generală. Exploatarea sălbatică a bunurilor publice de către (unii) cetăţeni ţine de două cauze: (a) prima opţiune a multora dintre noi, atunci când avem de rezolvat ceva, este încălcarea regulii/legii; (b) tendinţa noastră de a pune în cârca altora costurile acţiunilor al căror unic beneficiar suntem doar noi. Să nu ne plângem, aşadar, de gropi ca de un fenomen al naturii. Vinovaţii există, dar nici achizitorii publici, nici presa nu îi confruntă nici legal, nici moral cu responsabilităţile lor. Marele lor alibi este nepăsarea noastră şi confuzia între fapt şi fantasmă în căutarea adevărului. Ce mai, suntem relativişti, preferăm responsabilităţile confuze.

Loading...
Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate