Conform Dicționarului Explicativ Român „selfie” înseamnă autoportret fotografic digital realizat în vederea distribuirii pe rețelele de socializare. În realitate, însă, putem să avem multe selfie-uri care să nu fie publice, să nu aibă ca scop final afișarea publică.

Am constatat în timp că selfie-ul reușește să scoată tot ce e mai frumos din noi. Nu am văzut selfie-uri cu persoane triste sau care nu arată în formă, ceea ce înseamnă că ceva pozitiv stârnește în noi. Poate trist este că zâmbim mai des în selfie-uri decât în viața reală, dar chiar și așa înseamnă că suntem conștienți că atitudinea pozitivă este importantă.

Problema apare atunci când ne facem poze pentru a le pune pe rețelele de socializare iar selfie-ul nu este în concordanță cu ce simțim. Sunt tot mai mulți oameni triști pe stradă și oameni fericiți în online. Sincer, cine și-ar dori să intre pe Facebook sau pe Instagram și să vadă oameni triști sau deprimați? Probabil că nu multe persoane.

Cu toate acestea, dorința exacerbată de a ne expune public și de a ne ridica la standardele „prietenilor virtuali” nu face altceva decât să ne confirme că avem o stimă de sine scăzută și că avem nevoie de confirmarea celor din exterior sau că avem o personalitate narcisică ce trebuie satisfăcută prin a ne face văzuți.

 

Dornici de like-uri

Indiferent care este motivul pentru care alegem să ne facem publice selfie-urile, odată ajunși în mediul online, totul pare să graviteze în jurul unei întrebări: Cine sunt și cine ar trebui să fiu? Pentru că ne place să recunoaștem sau nu, abia așteptăm să primim like-uri și comentarii și acea grijă cu care facem un selfie oglindește de fapt nevoia de a stârni o avalanșă de confirmări exterioare că suntem „cool” sau „sexy” sau „tineri” etc.

Și uite așa se face că „eu” ajunge să însemne ceva, selfie-ul meu altceva, atunci când suntem dornici de like-uri, și combinația dintre cele două, care până la urmă mă definește pe mine.

Chiar dacă pare de neglijat acestă situație, repetată de câteva ori ajunge să ne depersonalizeze și când plecăm în căutarea „imaginii perfecte” de fapt să ne îndepărtăm din ce în ce mai tare de autenticitatea propriei persoane. Căutăm un gen de perfecțiune sau de frumos, agreat de cei din jur fără să apreciem ce ne place nouă și atunci ne transformăm modul de a gândi sau de a acționa din rațional în irațional.

 

„Perfecta noastră imperfecțiune”

Chiar dacă oamenii nu pot vedea în noi acea latură minunată, nu înseamnă că ea nu există doar pentru că nu este văzută de cei din mediul online sau de ce cei cu care interacționăm. Un „selfie sănătos” este unul care nu are la bază perfecțiunea, nici nevoia de popularitate, ci doar un moment în timp cu „perfecta noastră imperfecțiune”. Este perfect normal să ne facem selfie-uri în vacanțe, cu prietenii, la petreceri și chiar și singuri atunci când avem o zi bună și ne simțim bine în pielea noastră. Nu este benefic să ne transformăm în ceea ce nu suntem doar pentru a demonstra ceva în public.

Nu trebuie să uităm că dacă viața este un eveniment, noi avem biletul de intrare în buzunar, ceea ce înseamnă că putem alege să fim în centrul atenției pentru diverse calități sau să atragem atenția prin artificii simple și fără valoare. Tu cum alegi să te reprezinți? Cât de mult te iubești pe tine? Și cât de mult îți iubești imaginea în societate?