Editura Evenimentul si Capital

Scrisorile unui tînăr foarte vechi

Sever Voinescu
Autor: | | 2 Comentarii | 943 Vizualizari

Reîntoarcerea la antici este, întotdeauna, benefică. Este, cred, singura reîntoarcere care nu poate dăuna în nici un chip.

 Întoarcerile, de multe ori, ascund pericole aprige – dar asta, nu. Dimpotrivă chiar, reîntoarcerea la antici este o punere la adăpost. Acum, vremurile nu sunt ușoare. Astrologii spun că e o adevărată nebunie acolo sus, între astre,  că planetele se înghesuie bezmetic în anumite case și lasă de izbeliște altele. Firavele noastre trasee prin lume sunt tulburate, se zice, de aceste căi implacabile pe care gonesc  orb corpurile gigantice în depărtări de deasupra creștetelor noastre.  Tuturor celor care se simt calamitați sau doar puțin anxioși zilele astea, le sugerez un adăpost în scrisorile unui anumit Plinius. Tihna meditativă, observația lină, ritmul odihnitor al gîndirii acestui jurist roman care se așeza singur în siajul lui Cicero, îmi par cuceritoare, chiar dacă el nu atinge nici pe departe  performanțele mentorului asumat.

Într-un fragment epistolar, Plinius cel Tînăr (61 – 112) îi descrie unui prieten un lac din Etruria: ”În timp ce străbăteam moșia, mi-a fost arătat în vale un lac numit Vadimo și mi s-a povestit totodată ceva de necrezut. Am ajuns acolo. Lacul are o formă perfect rotundă, asemănătoare cu a unei roți culcate la pămînt; nici un golf, nici un întrînd, totul este măsurat, simetric, săpat și tăiat parcă de o mînă măiastră. Culoarea apei este de un albastru mai deschis decît al mării și de un verde mai închis, mirosul de sulf și gustul de medicamente și are proprietatea de a consolida fracturile. Nu este prea întins, dar îndeajuns pentru ca apele-i să fie agitate de vînt și umflate de valuri. Nici o corabie nu plutește pe apele lui sacre, doar cîțiva plauri înverziți de trestii și stuf și de tot ceea ce crește într-o baltă mai fecundă și chiar pe malul unui lac. Fiecare insulă are forma și dimensiunile ei, toate au malurile golașe fiindcă, izbindu-se fie de țărmul lacului, fie între ele se netezesc prin eroziune unele pe altele. Toate au aceeași înălțime și aceeași greutate, căci sub apă se termină printr-o bază îngustă, ca o rădăcină, în formă de carenă, care poate fi văzută din toate părțile, căci ea este totodată și sub apă și la suprafață. Uneori insulele se apropie și se unesc, dînd impresia unei singure întinderi de pămînt, alteori sunt despărțite de vînturile care bat în sensuri diferite, cîteodată cînd e liniște plutesc fiecare separat. Deseori, cele mai mici se unesc cu cele mai mari ca niște bărci de transport, deseori mari și mici se iau la întrecere ca într-un concurs de viteză; și iarăși împinse toate se opresc  în același loc și formează o limbă de pămînt, descoperind și acoperind astfel lacul cînd într-o parte cînd în alta și numai atunci cînd se adună toate în mijlocul lacului nu-i îngustează suprafața. Toți știu că turmele, în căutare de pășune, înaintează pe aceste insule ca pe malul lacului, fără să-și dea seama că insulele se mișcă, decît numai atunci cînd, depărtîndu-se de mal, ele se văd luate și duse și, înconjurate de apele lacului, se înspăimîntă. Apoi trec pe uscat acolo unde le-a dus vîntul, fără să-și dea seama că au pășit pe pămînt, așa cum nu și-au dat seama nici cînd au părăsit pămîntul. Tot acest lac își varsă apele într-un rîu care, după ce se vede cîtva timp, dispare într-o grotă și curge în adînc pe sub pămînt, luînd cu el și readucînd la suprafață tot ceea ce a primit înainte de a intra sub pămînt.”

Și, în altă epistolă, un fragment care i-ar fi plăcut lui Cioran: ” Zilele acestea boala unui prieten m-a făcut să-mi dau seama că niciodată nu suntem mai buni decît atunci cînd suntem bolnavi. Căci cine este ispitit de lăcomie sau de ambiție sau de pasiune cînd este bolnav? Nu este robul iubirii, nu rîvnește la onoruri, disprețuiește bogățiile și îi ajunge oricît de puțin ar avea, de vreme ce în curînd le va părăsi pe toate. Atunci își amintește că există zei, că el este om; nu mai invidiază pe nimeni, nu mai admiră pe nimeni, nu mai disprețuiește pe nimeni; nu mai dă atenție și nici nu-l mai interesează vorbele rele; se gîndește la băi și la izvoare. Aceasta este grija supremă, dorința supremă și, dacă îi e dat să scape de moarte, își alege pentru viitor o viață liniștită și retrasă, adică una lipsită de primejdii și fericită. Așa că, ceea ce filozofii încearcă să-i învețe pe alții cu vorbe multe și chiar în numeroase volume, eu pot să recomand pe scurt, și ție și mie, și anume să continuăm să avem sănătatea pe care, atunci cînd suntem bolnavi, recunoaștem că voim să o avem. Cu bine.”

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate