La cei 85 de ani câți numără în tolba vieții, Tanti Ecaterina este singura locuitoare a unui sat ce pare pierdut în negura timpului

Un sat ca oricare altul, din multele care împânzesc România, într-o neştiută şi condamnabilă agonie, de la un capăt la altul. Un sat ca un bătrân, cu umeri gârbovi, mâini tremurânde, încleştate spasmodic pe lemnul cariat al toiagului, şi privire mohorâtă în care, dacă te uiţi cu atenţie, poţi citi cu uşurinţă întreaga corvoadă a vieţii trăite pe muchie de cuţit, la limita dintre sărăcie şi iluzia că într-o zi va fi mai bine. E prima imagine, cea a bătrânului neputincios, cu un început de lacrimă înnodat în barba tremurândă, cea care-mi vine în minte imediat ce trec de clădirea impunătoare a Primăriei din comuna Fântânele, judeţ Prahova cu destinaţia satul Bozieni. Locul în care, la 85 de ani, o bătrânică îşi duce, de una singură, traiul. Fără vecini, rude sau prieteni prin preajmă. Suflet de om căruia să îi poată spune cât de greu o apasă haina bătrâneţii. E prima imagine, spuneam. Şi cea mai nimerită. Şi omul şi satul trăiesc, la unison, înveşmântaţi în giulgiul bătrâneţii veşnice.

Condamnată la tăcere

Tanti Ecaterina. Aşa o strigă angajaţii primăriei sau cei care, din când în când, se învrednicesc să străbată cei 4 kilometri care despart hotarul satului Bozieni de centrul comunei Fântânele sau pustietatea de civilizaţie, mai pe şleau spus, şi să-i treacă pragul ce ceva de-ale gurii. Două, trei pâini, din cele albe de la magazinul comunal, mai un sac de cartofi, o sticlă de ulei, făină... Mă rog, ce-i trebuie omului la casa lui, pentru a încropi o oală de ciorbă sau o cratiţă de mâncare.

„Nu mult, maică. Că, de la o vreme nici să îmbuc nu mai pot. Ce vrei, mă ajung anii din urmă”, ni se confesează tanti Ecaterina, imediat ce intrăm în vorbă şi o întrebăm de sănătate. Se vede de la o poştă că are chef de vorbă. Nimic mai firesc de vreme ce, sunt convins de asta, îi ţiuie urechile de atâta singurătate cât e ziulica de lungă şi noaptea de mare.

FOTO: În așteptarea nepoatei cu de-ale gurii

Leac pentru aşteptări lungi şi zile... dulci

O vorbă din bătrâni, citită nu mai ştiu în buchea cărei cărţi, îmi răsună în minte: „Undeva, într-un colţ, încet ca un susur de apă se aude plânsetul unui om. Dacă-l asculţi cu atenţie, ştii de ce plânge”. Chiar dacă, din colţ de geană, nici o lacrimă nu brăzdează obrazul ridat al bătrânei, am senzaţia că sufletul i se îneacă a bocet, în timp ce ne studiază pe rând, cu ochi adumbriţi de gene albe. Ochi trişti din căutătura cărora răzbate neputinţa. Şi singurătatea. Mai ales singurătatea.

FOTO: Pentru Tanti Ecaterina, timpul se scurge între un fi lm, o emisiune și un semn al crucii

„Am o nepoată. Mai vine din când în când. Uite şi azi o aştept să vină. Din clipă în clipă tre’ să-mi bată în poartă”. Aruncă o privire plină de speranţă spre stâlpul putred al porţii, acolo unde o mâţă neagră şi-a făcut loc de pripas, scrutând, asemenea stăpânei, din când în când depărtările în aşteptarea vreunui vizitator care se încăpăţânează să rămână deocamdată neştiut şi nevăzut. Oftează, din toţi rărunchii şi, după ce mai zăboveşte puţin cu privirile înspre vale, ne priveşte din nou, de data asta tăcută. Iar lacrima, izbăvitoare, ţâşneşte în cele din urmă din colţul ochiului.

Se şterge la ochi cu mâneca ponosită a veşmântului. Şi iar ofetază. Cu gesturi molcome, aşa cum îi şade bine unui bătrân care nu mai are nici un motiv să se grăbească, scotoceşte cu burice bătătorite de vânt şi munca pământului în buzunarul capodului şi, la capătul câtorva secunde de strădanie, scoate de acolo o bomboană. O duce la buze şi începe să o molfăie conştiincios. „Îmi place, ne face semn înspre bucata de hârtie în care a fost ambalată bomboana. Cu ea îmi mai îndulcesc zilele”, ne mărturiseşte, făcându-şi din nou de lucru cu mâneca hainei pe care o foloseşte din ce în ce mai des pe post de batistă.

Lăbuş, paznicul mut

Bătătura casei din satul Bozieni respiră şi ea bătrâneşte, de parcă îşi trăieşte, astmatic, ultimel clipe. Câteva coteţe dărăpănate despre care aflăm că au fost cândva populate cu păsări de curte, un şopron gata să cadă la cea mai mică bătaie a vântului, din care mâinile neîndemânatice ale bătrânei culeg, anevoios, doi butuci mari de lemn („... pentru foc, maică, că tare-i frig şi urâcioasă vreme!”) şi o coteneaţă fistichie din care îşi iţeşte botul negru ca tăciunele o mogâldeaţă cu blană. „E Lăbuş, câinele meu. Cu el ce mai schimb o vorbă că tare-i cuminte şi paznic de încredere”, se grăbeşte să ne dumirească tanti Ecaterina. Cu paşi sovăielnici se îndreaptă spre dulău căruia nu îi trebuie mai mult pentru a părăsi în grabă coteţul şi a începe să dea furtunos din coadă. Nu latră neam. Doar îşi priveşte, tăcut ca şi ea, stăpâna în albul ochilor. Mă întreb dacă a lătrat vreodată în ultimii 8-9 ani de când e bătrâna singură în ditamai satul. Acum, că veni vorba de singurătate, vicele Dragoş Ioan (56 de ani) din Fântânele (comună de care aparţine satul), care ne-a însoţit în periplul nostru pe meleagurile Ecaterinei Vlăduţa, se grăbeşte să ne asigure că „lucrurile nu stau chiar aşa”.

Vecin şi nu prea

„Nu e chiar singură. De câteva luni, unul din fiii satului s-a întors în bătătură. Locuieşte câteva case mai jos. Uite-l colo, în ogradă! Băăh, Şerbane”, îl strigă, iar noi ne mutăm privirile la unison spre cel interpelat. Şerban Constantin (foto) îl cheamă şi, într-adevăr, aşa cum aveam să aflăm puţin mai târziu chiar din gura lui, s-a întors „în prispa străbunilor”. „Da’, nu stau chiar tot timpul că mai am ceva treabă şi în Mizil, de unde mi-s de fel”, ţine să ne asigure într- un târziu. Una peste alta, aflăm că imediat ce bate vânt de iarnă îşi ia tălpăşiţa din Bozieni. Se întoarce primăvara „când încolţeşte iarba” şi poate veghea la casa părintească, moştenire de la ai lui. Atunci vorbeşte cu tanti Ecaterina „câte-n lună şi în stele”, dacă e să ne luăm după el. „Aş lua-o la noi în iarna asta că tare mi-e milă să o las singură, da’, de la o vreme, a luat-o pe arătură. S-a scântit rău că tot îmi zice de nălucile care o vizitează de cum înserează şi până în faptul dimineţii”, ne mai spune săteanul, cu buletin de oraş.