Satul în care NU SE CEARTĂ NIMENI. O istorie care VA MURI odată cu ULTIMUL LOCUITOR
Editura Evenimentul si Capital

Satul în care NU SE CEARTĂ NIMENI. O istorie care VA MURI odată cu ULTIMUL LOCUITOR

Pancarta de la intrarea în sat este singura care amintește de tumultul de odinioară al locului. FOTOGRAFII: MARIUS VLAD
Autor: | | 3 Comentarii | 10571 Vizualizari

La cei 85 de ani câți numără în tolba vieții, Tanti Ecaterina este singura locuitoare a unui sat ce pare pierdut în negura timpului

Un sat ca oricare altul, din multele care împânzesc România, într-o neştiută şi condamnabilă agonie, de la un capăt la altul. Un sat ca un bătrân, cu umeri gârbovi, mâini tremurânde, încleştate spasmodic pe lemnul cariat al toiagului, şi privire mohorâtă în care, dacă te uiţi cu atenţie, poţi citi cu uşurinţă întreaga corvoadă a vieţii trăite pe muchie de cuţit, la limita dintre sărăcie şi iluzia că într-o zi va fi mai bine.

E prima imagine, cea a bătrânului neputincios, cu un început de lacrimă înnodat în barba tremurândă, cea care-mi vine în minte imediat ce trec de clădirea impunătoare a Primăriei din comuna Fântânele, judeţ Prahova cu destinaţia satul Bozieni. Locul în care, la 85 de ani, o bătrânică îşi duce, de una singură, traiul. Fără vecini, rude sau prieteni prin preajmă. Suflet de om căruia să îi poată spune cât de greu o apasă haina bătrâneţii. E prima imagine, spuneam. Şi cea mai nimerită. Şi omul şi satul trăiesc, la unison, înveşmântaţi în giulgiul bătrâneţii veşnice.

Condamnată la tăcere

Tanti Ecaterina. Aşa o strigă angajaţii primăriei sau cei care, din când în când, se învrednicesc să străbată cei 4 kilometri care despart hotarul satului Bozieni de centrul comunei Fântânele sau pustietatea de civilizaţie, mai pe şleau spus, şi să-i treacă pragul ce ceva de-ale gurii. Două, trei pâini, din cele albe de la magazinul comunal, mai un sac de cartofi, o sticlă de ulei, făină... Mă rog, ce-i trebuie omului la casa lui, pentru a încropi o oală de ciorbă sau o cratiţă de mâncare.

„Nu mult, maică. Că, de la o vreme nici să îmbuc nu mai pot. Ce vrei, mă ajung anii din urmă”, ni se confesează tanti Ecaterina, imediat ce intrăm în vorbă şi o întrebăm de sănătate. Se vede de la o poştă că are chef de vorbă. Nimic mai firesc de vreme ce, sunt convins de asta, îi ţiuie urechile de atâta singurătate cât e ziulica de lungă şi noaptea de mare.

FOTO: În așteptarea nepoatei cu de-ale gurii

Leac pentru aşteptări lungi şi zile... dulci

O vorbă din bătrâni, citită nu mai ştiu în buchea cărei cărţi, îmi răsună în minte: „Undeva, într-un colţ, încet ca un susur de apă se aude plânsetul unui om. Dacă-l asculţi cu atenţie, ştii de ce plânge”. Chiar dacă, din colţ de geană, nici o lacrimă nu brăzdează obrazul ridat al bătrânei, am senzaţia că sufletul i se îneacă a bocet, în timp ce ne studiază pe rând, cu ochi adumbriţi de gene albe. Ochi trişti din căutătura cărora răzbate neputinţa. Şi singurătatea. Mai ales singurătatea.

FOTO: Pentru Tanti Ecaterina, timpul se scurge între un fi lm, o emisiune și un semn al crucii

„Am o nepoată. Mai vine din când în când. Uite şi azi o aştept să vină. Din clipă în clipă tre’ să-mi bată în poartă”. Aruncă o privire plină de speranţă spre stâlpul putred al porţii, acolo unde o mâţă neagră şi-a făcut loc de pripas, scrutând, asemenea stăpânei, din când în când depărtările în aşteptarea vreunui vizitator care se încăpăţânează să rămână deocamdată neştiut şi nevăzut. Oftează, din toţi rărunchii şi, după ce mai zăboveşte puţin cu privirile înspre vale, ne priveşte din nou, de data asta tăcută. Iar lacrima, izbăvitoare, ţâşneşte în cele din urmă din colţul ochiului.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate