Dobrin nu a fost numai al Piteștiului, el a aparținut și Târgoviștei, și Botoșaniului, și Brașovului, și Timișoarei, a fost un „bun național” al tuturor, a fost al României.

Pe 26 octombrie 2014, s-au împlinit șapte ani de când magicianul balonului rotund, Nicolae Dobrin, a plecat dintre noi, lăsând în urma sa amintiri de neuitat și un mare vid printre iubitorii fotbalului care l-au adorat și venerat în perioada când ne încânta cu driblingurile și golurile sale de neuitat.

Acum, probabil, continuă să-și etaleze driblingurile sale amețitoare și fascinante, dincolo de nori și să împărtășească talentul și geniul său fotbalistic cu cei din lumea îngerilor.

La un pas de Real

Nicolae Dobrin este, în opinia mea, cel mai mare talent fotbalistic pe care l-a dat România. Dacă Marin Preda a scris în anii ’80, „Cel mai iubit dintre pământeni”, Dobrin a fost „Cel mai iubit dintre fotbaliști”, a fost cel mai fotbalist dintre fotbaliști, a fost „the man”, vorba americanului. A fost un suflet mare care și-a trăit viața la maximum, cum mulți dintre noi poate am făcut-o de altfel. Un fotbalist de geniu, acest „Pele de Trivale” a adus zâmbet, suspine și fericire românilor care în anii ’70 și ’80 aveau de îndurat grijile sociale din acele timpuri.

„Era țanțoș ca un gâscan”

A iubit Piteștiul căruia i-a rămas fidel și la care a evoluat până la final de carieră când a plecat pentru un an la FC Târgoviște. A fost curtat de Real Madrid la începutul anilor ’70 când personal președintele clubului a ajuns până la Ceaușescu și i-a oferit două milioane de dolari plus o instalație de iluminat în „Trivale”. Însă, Ceaușescu a refuzat pe motiv că era „bun național”. Ce ar fi fost dacă Gicu Dobrin ar fi ajuns la Real Madrid?

Am lăcrimat, de fapt să fiu sincer până la capăt, am plâns, cu adevărat, acum șapte ani când am aflat despre moartea lui Gicu Dobrin. Gica Dobrin, soția lui Gicu Dobrin, nu se mai despărțea de sicriul zeului din „Trivale” după ce acesta a plecat pe alte tărâmuri. Această iubire extraordinară pe care Gica i-a purtat-o tot timpul i-a prelungit lui Gicu viața până când nu mai era nimic de făcut! Iată cum foarte pitoresc l-a descris soția sa, Gica Dobrin:

„L-am cunoscut pe Gicu în ’64. Eu aveam 14 ani, el 16 și jumătate. El stătea pe strada Gheorghe Șincai, eu pe Viilor. La început nu l-am băgat în seamă, deși îl vedeam mereu cum se duce la Argeș, la fotbal, pe «Maracana».După un timp, am remarcat faptul că el era întotdeauna în fruntea celorlalți băieți. Pe unde îl întâlneam, el era capul! Ceilalți se luau după el. M-a amuzat când am auzit că-i ziceau „Gâscanul”, dar așa și arăta, țanțoș ca un gâscan în fruntea lor, iar ei se țineau după el ca gâștele... Eu, cum v-am spus, nu-l băgam în seamă.”

Am avut norocul să-l întâlnesc pe Gicu Dobrin în Poiana Brașov, în 1981, când era în cantonament cu FC Argeș.

„Bine, măi, brașovene”

M-am apropiat timid de el și i-am cerut un autograf. S-a uitat la mine și m-a întrebat cu ce echipă țin. I-am răspuns că, brașovean fiind, țin cu „Steagu’ Roșu Brașov”. „Bine, măi, brașovene” - zice Dobrin zâmbind și îmi semnează pe o bucată de hârtie numele lui. Eu nu sunt vânător de autografe din fire, dar nu am putut rezista să nu am o amintire peste timp de la „Pele din Trivale”.

Am fost și la unul din ultimele lui meciuri când juca la CS Târgoviște... „Gâscanul” era la sfârșit de carieră. Era în 1982 când a jucat contra echipei Tractorul Brașov.... lume puhoi....eram cocoțat în stadion pe o schelă foarte aproape de gazon urmărindu- l pe Gicu și ascultându- i indicațiile (într-adevăr prețioase) către coechipierii mai tineri.

„Gâscanul” evolua în stilul său caracteristic cu jambierele lăsate-n jos, când, la o lovitură liberă, Gicu a dat o pasă prea tare către Greaca, extrema dreaptă de atunci, care deși a fugit ca un disperat nu a mai reușit să o ajungă... Dobrin îl apostrofa și îl cearta - mai mult ironic - pe Greaca, spunându-i: „Ce dracu faci, mai, nici pe asta nu o poți ajunge?” La această apostrofare, Greaca îi răspundea simplu și foarte umil: „Îmi pare rău!”. Încă o dovadă de respect pentru un fotbalist unic, care, chiar și când mai greșea, era tratat cu multă venerație.

Dacă Gicu nu s-ar fi născut, ar fi trebuit inventat. Fără Gicu Dobrin, România ar fi fost mult mai săracă. Din fericire, „Gâscanul” a existat și ne-a bucurat zilele în clipe mai grele din acei ani. Am așternut aceste rânduri în amintirea unui fotbalist de excepție, pe care l-am idolatrizat și pe care îl consider cel mai mare fotbalist al României – Nicolae Dobrin.