Editura Evenimentul si Capital

Roşia Montană, "piază rea" pentru un arheolog român

8868063bf8b3e921c0bc12558bbb8317
Autor: | | 0 Comentarii | 0 Vizualizari

Când era copil, voia să devină muzician. Însă pasiunea pentru limbile clasice l-a îndreptat spre o cu totul altă profesie, care nu avea legătură cu partiturile, ci cu pietrele din pământ.

Pentru un specialist în istoria romană care a terminat Facultatea de Istorie şi Filozofie de la Cluj cu media 10 şi care a predat la universităţi prestigioase din Europa, precum Sorbona, se poate spune că parcursul profesional al arheologului Ioan Piso a luat uneori turnuri bizare. A fost exclus din mai multe comisii naţionale pentru patrimoniu şi a fost demis de trei ori din funţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată. Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană. Evz. ro: Când anume v-aţi decis să deveniţi arheolog? Ioan Piso: M-am născut în 1944 la Petroşani, într-o familie de intelectuali. Tatăl meu era inginer minier, dar urmase liceul clasic săsesc la Sighişoara, cu opt ani de latină, cinci de greacă şi, facultativ, ebraica şi literatura maghiară. Apoi a studiat în Austria şi în Germania. El este cel care m-a învăţat germana şi engleza şi mi i-a pus în mâna pe Schiller, Goethe şi Oscar Wilde. Urmam la Petroşani secţia reală a liceului, dar voiam să devin muzician. Interpretam la pian piese pretenţioase şi nu mai aveam de la cine învăţa. Voiam la 15 ani să mă duc la Liceul de Muzică din Cluj. Atunci am suferit prima mare decepţie. Părinţii aveau cheltuieli mari şi datorii din cauza unei case şi nu m-au putut trimite la Cluj. Şi-au dat seama că sufăr şi au vrut să-mi acorde o consolare. Exista pe-atunci la Petroşani un erudit cum nu-mi va mai fi dat să cunosc, Ilie Preda Mosic. Era fiu de momârlan (aşa se numesc băştinaşii din Valea Jiului, în majoritate ciobani), iar de copil citea autorii latini. Când tatăl său îl trimitea cu oile la munte, avea întotdeauna un Virgiliu în traistă. A studiat istoria şi limbile clasice la Bucureşti şi la Roma, iar în anii ’50 era rău privit de organele de represiune comuniste. Cunoştea şapte limbi, iar părinţii mei m-au dat pe mâna profesorului Mosic. Când făcea cu mine interpretări din Eminescu, pe masă se aflau Sappho din Lesbos, Horatiu, Goethe, Schpenhauer şi Upanişadele într-o traducere în limba franceză.  M-a învăţat să citesc curent în limba latină, apoi m-a învăţat, pe baza capodoperelor literare, franceza şi italiana. Limba greacă am învăţat-o singur, după ce tatăl meu mi-a cumpărat un manual şi un dicţionar. "Orice nouă descoperire îţi poate da peste cap întreaga construcţie" Astfel, spre mirarea multora, m-am decis nu pentru o carieră tehnică, ci pentru limbile clasice. Tatăl meu şi-a amintit atunci că profesorul Constantin Daicoviciu venea, pe când era elev, în casa bunicului meu din Caransebeş. M-a luat de mâna şi m-a dus la Cluj. Profesorul Daicoviciu m-a întrebat la ce mă pricep şi, când a auzit că vreau să studiez în continuare limbi clasice, mi-a răspuns că o asemenea secţie nu mai exista la Universitatea din Cluj, dar că nu era nevoie să mă duc pentru asta la Bucureşti. Toate aceste cunoştinţe urmau a-mi folosi în arheologie. Am intrat în anul 1962 cu media cea mai mare la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Cluj. Primul şantier arheologic l-am văzut în toamna anului 1962 la Gura Baciului, unde făcea săpături marele preistorician şi om de cultură Nicolae Vlassa. Am cărat atunci de-acolo, împreuna cu un alt coleg, o piatră de moară, iar cu Nicolae Vlassa am rămas bun prieten. Într-o zi, tot în 1962, pe când căutam ceva bibliografie în limba franceză, m-a chemat la o discuţie profesorul Hadrian Daicoviciu, care pe-atunci săpa în Munţii Orăştiei şi conducea cercul studenţesc de arheologie. Am intrat în acest cerc, iar pâna în anul 1972 am luat parte la săpăturile de la cetăţile dacice. Am absolvit în 1967 facultatea cu media 10, iar profesorul Constantin Daicoviciu m-a reţinut la catedră ca asistent. Apoi m-a trimis la Universitatea din Viena pentru doi ani (1968-1970) cu o bursa Herder, pentru a-mi desăvârşi studiile. Ce înseamnă pentru dumneavoastră profesia de arheolog? În literatură sau în muzică te poţi pune în faţa unui perete alb şi, dacă ai har, opera ta rămâne nemuritoare. Într-o ştiinţă cum este arheologia, orice nouă descoperire îţi poate da peste cap întreaga construcţie, oricât ar fi ea de genială. Ce producem noi este efemer. Este bine să fim conştienţi de limitele noastre, adică să ne cunoaştem pe noi înşine. Ce rămâne din toată zbaterea noastră? Căutarea adevărului, chiar dacă ştim că nu-l vom cunoaşte niciodată în întregime. Aţi predat la mai multe universităţi din afara ţării, în Austria şi în Franţa. Am preferat de la început să mă supun unui juriu ştiinţific internaţional. În ciuda unor piedici, încă din 1978 am publicat studii în cele mai cunoscute reviste din străinătate, ceea ce m-a făcut cunoscut. Am primit zeci de invitaţii la conferinţe, la congrese sau la a preda la universităţi de prestigiu. Zadarnic însă, fiindcă după moartea din 1973 a profesorului Constantin Daicoviciu, nu am mai fost lăsat să plec. Nu i-am făcut pe plac unei anumite instituţii. Ţin minte că şapte ani la rând am fost invitat să ţin cursuri la Universitatea din Viena şi tot şapte ani mi-a fost oferită bursa de cercetare Humboldt. Odată am fost invitat la un colocviu la Carthagina, dar invitaţia mi-a parvenit în bătaie de joc la o zi după încheierea colocviului. După 1989 mi s-au deschis toate porţile şi am ştiut să profit de libertate. Am predat istorie romană şi epigrafie latină la Universitatea din Viena în 1990-1991, am predat cursuri masterale la Sorbona în 1997, 2000 şi 2001, în 2000 la Universitatea din Graz, am predat cursuri masterale şi doctorale la Universitatea din León, am participat la congrese şi colocvii şi am ţinut conferinţe în zeci de centre universitare. În 1997 urma să plec pe un an la Princeton, dar m-am decis să preiau Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Când aţi început să vă opuneţi proiectului minier de la Roşia Montană? Am început să mă opun acestui proiect din clipa în care am auzit de el, la o şedinţă din toamna lui 2000 a Comisiei Naţionale de Arheologie, din care făceam parte. Am adus atunci împreună cu alţi colegi argumente puternice împotriva proiectului, iar la vot el nu a fost susţinut decât de actualul preşedinte al comisiei. În zilele următoare m-am împotrivit proiectului atât în Comisia Naţională a Monumentelor şi Siturilor Istorice, cât şi în Comisia Zonală (pe Transilvania) a Monumentelor şi Siturilor Istorice, al cărui preşedinte eram. I-am adresat un memoriu pe această temă domnului Ion Caramitru, pe atunci Ministru al Culturii. Memorii asemănătoare am adresat şi următorilor miniştri ai Culturii. Fiecare dintre ei mi-a mărturisit că personal se opune proiectului, ceea ce nu a ajutat prea mult, de vreme ce anumite structuri din minister îl sprijineau.

Loading...
Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Social

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate