Editura Evenimentul si Capital

Românii stabiliți în străinătate pot divorța la orice Judecătorie din țară

Autor: | | 1 Comentarii | 1167 Vizualizari

Curtea Supremă a decis, definitiv, că românii care au lucrează în străinătate sau au domiciliul în altă țară, POT DIVORȚA, la orice Judecătorie de pe teritoriul României.

Evenimentul Zilei vă prezintă decizia instanței, rămasă definitivă.

Decizia nr. 1250/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rădăuți sub nr. x/285/2015, reclamanta A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu B., să dispună desfacerea căsătoriei din culpă comună, stabilirea locuinței minorului C., născut la dala de 18 aprilie 2005, la domiciliul său, încredințarea minorului spre creștere și  educare către aceasta, exercitarea autorității părintești în comun, obligarea pârâtului la plata, în favoare minorului, a unei pensii de întreține în sumă de 500 euro lunar, raportat la veniturile pe care acesta le realizează și revenirea sa la numele avut anterior căsătoriei.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile, art. 379 alin. (1), art. 383, art. 397, art. 400 și art. 402 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

La data de 05 ianuarie 2016, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, solicitând admiterea, în parte, a acțiunii, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, stabilirii locuinței minorului la domiciliul său și obligării reclamantei la plata în favoarea copilului a unei pensii de întreținere lunare de 300 euro.

Prin Sentința civilă nr. 49 din 11 ianuarie 2016, Judecătoria Rădăuți a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Rădăuți a reținut că din ancheta socială efectuată la domiciliul părților, reiese faptul că reclamanta se află împreună cu soțul și cu copiii în Belgia, Bruxelles din anul 2000. Or, potrivit dispozițiilor art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cererile de divorț, dacă nici reclamantul și nici pârâtul, nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Prin Sentința civilă nr, 1641 din 01 martie 2016, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Rădăuți și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria sectorului 5 al municipiului București, a reținut următoarele:Părțile nu au domiciliul comun în sectorul 5, iar în prezent, atât reclamanta, cât și pârâtul locuiesc în străinătate, în Belgia, potrivit actelor de identitate depuse la dosar.

Potrivit art. 914 alin. (2) [după republicare 915 alin. (2)] din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei Sectorului 5.

Prin urmare, legiuitorul a recunoscut părților posibilitatea de a alege orice judecătorie de pe teritoriul României, transformând astfel competența teritorială în materia divorțului cetățenilor cu domiciliul în străinătate, din exclusivă în facultativă, necompetența devenind de ordine privată.

Astfel, conform prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ.-, "necompetența este de ordine publică (...) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Este reglementată astfel competența teritorială exclusivă care privește situațiile în care cererea trebuie introdusă la o anumită instanță, iar părțile nu ar putea conveni să se judece la o altă instanță.

Or, în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a înlătura competența Judecătoriei Sectorului 5 București, fără a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest lucru. În această situație, nu mai este întrunită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 129 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă pentru ca o competență teritorială să fie exclusivă, aceea ca părțile să nu aibă posibilitatea de a înlătura competența instanței stabilite de lege.

Potrivit art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată, nu și de către instanță din oficiu.

În consecință, competența instanței sesizate de către reclamant cu o cerere de divorț în ipoteza în care niciuna dintre părți nu are locuința pe teritoriul României poate fi înlăturată doar de către pârât.

În cauză, voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria Rădăuți a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul acelei instanțe, iar pârâtul a acceptat tacit competența chiar prin întâmpinare, neinvocând excepția necompetenței teritoriale.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele: În mod corect, ambele instanțe au identificat incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care reglementează competența teritorială a instanței căreia i-ar reveni atributul soluționării unei cereri de divorț, în ipoteza în care ambele părți nu (mai) au locuința în România.

Conform dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competență a fost interpretarea diferită pe care instanțele au conferit-o naturii juridice a normei de competență teritorială reglementată de dispozițiile art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă precum și noțiunii de acord din conținutul aceluiași text legal amintit.

În ceea ce privește natura juridică a normelor de competență teritorială reglementate de art. 915 din Legea nr. 134/2030 privind Codul de procedură civilă, în materia divorțului, acestea sunt de ordine publică, iar competența teritorială nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, fiind obligat să aleagă instanța competentă, în funcție de ordinea reglementată de acest text.

În același sens, din coroborarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care reglementează excepția de necompetență, cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care reglementează alegerea de competență, ultimul interpretat per a contrario, rezultă că, în materia divorțului, competența teritorială este una exclusivă.

Prevederile art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă reglementează stabilirea competenței teritoriale în cazul în care niciunul dintre soți nu mai are o locuință în România, dar instanțele române sunt, totuși, competente să soluționeze divorțul.

În acest sens, textul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se corelează cu norma europeană, deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (numit și Bruxelles II bis), competența teritorială internațională poate fi stabilită și pe criteriul cetățeniei, indiferent dacă soții sau vreunul dintre ei mai au sau nu o locuință pe teritoriul statului membru ai cărui cetățeni sunt.

Mai exact, instanțele din România sunt competente să judece cererea de divorț dintre doi cetățeni români, chiar dacă, la data sesizării instanței, niciunul dintre aceștia nu mai are reședința obișnuită în România, criteriul unic de determinare a acestei competențe fiind acela ca, la data introducerii cererii de divorț, soții să fie cetățeni ai statului român.

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Justiţie

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate