N-am avut onoarea să fiu prezent la faţa locului marţi, 29 iulie 2014, mai precis la ceea ce Liviu Dragnea a poreclit Consiliul Naţional lărgit al PSD, convocat, în dispreţul Statutului PSD, pentru "a lua act de decizia lui Victor Ponta de a candida la preşedinţie". Punînd în paranteză Statutul, un moment de dezbatere şi votare s-a transformat într-o paranghelie electorală. Momentul Craiova poate fi considerat momentul de lansare a candidaturii lui Victor Ponta la Preşedinţie.

Nu ştiu dacă aş fi avut tăria de a mă deplasa pînă la Craiova, şi, prin urmare, nu ştiu dacă m-aş fi dus la manifestare, dînd curs unei invitaţii. Numai că n-am primit nici o invitaţie. Conducerea PSD de azi, spre deosebire de cea anterioară (Adrian Năstase, Mircea Geoană, Ion Iliescu), găseşte de cuviinţă să invite la acţiunile partidului doar ziariştii Famigliei Ponta.

Fireşte, sînt şi gazetari care nu-l lustruiesc pe Victor Ponta, fie şi pentru că, asemenea subsemnatului, sînt prea hîrşiţi ca să nu vadă în Victor Ponta una dintre numeroasele umbre trecătoare pe pînza vieţii politice postdecembriste din România.

Procedurile democratice, minima bună cuviinţă ar fi impus însă ca şi aceşti jurnalişti să fie invitaţi, şi nu doar cei de la Căcănia Tv şi Măciuca Tv, inşi care-şi dau limbile cu unguent la plecarea spre Victor Ponta, ca nu cumva să supere, prin minima asprime fiziologică, Ilustrul Fund de la Palatul Victoria.

Deşi n-am fost la faţa locului, am urmărit la televizor întreaga reuniune de la Craiova, atent mai ales la candidatul Victor Ponta.

Spre deosebire de mulţi confraţi, eu n-am nici simpatii, nici antipatii în acest an crucial pentru cea mai importantă funcţie în stat:

Aşa cum am procedat din 1996 încoace (în 1996, tînăr şi entuziast prosteşte dovedindu-mă, am fost nu jurnalist, ci chibiţ electoral al lui Emil Constantinescu).

Nenorocita experienţă cu Emil Constantinescu m-a lecuit deplin de năravul jurnalistului român de a deveni, în anii electorali, chibiţ al unui partid sau al unui politician. Drept urmare, alegerile din 2000, 2004, 2008, 2012, m-au găsit în ipostaza de analist rece, fără patimi pro sau contra, a campaniei electorale, a candidaţilor.

Aşa îmi propun să fiu şi anul acesta.

Indiscutabil, în astfel de împrejurări, jurnalistul trebuie să fie cîinele de pază al corectitudinii, al respectării legilor şi procedurilor. Aşadar, în abordarea felului în care se respectă regulile pe parcursul campaniei, nu-mi voi permite răceala.

Cînd e vorba de banditism, strigi, nu analizezi!

Sub semnul obiectivităţii faţă de competitori, am trecut pînă acum prestaţiile unor candidaţi – Cătălin Predoiu, Klaus Iohannis – prin furca unei întrebări care se pune inevitabil în această fază.

În ce măsură reuşeşte candidatul să însufleţească, să emoţioneze, să trezească la luptă sala în care se află colegii de partid?

Mi-am pus această întrebare în cazul lui Cătălin Predoiu şi în cel al lui Klaus Iohannis. Aşa cum am scris pe cristoiublog.ro, între Cătălin Predoiu şi Klaus Iohannis se întinde o prăpastie la capitolul capacitate de aprindere  a sălii. Surprins de mine în două momente de destin – cel de la Congresul PNL, care l-a desemnat şef de partid şi cel de la Convenţia PDL – Congresul PNL de fuziune, Klaus Iohannis m-a descumpănit prin incapacitatea de a însufleţi sala, de a trezi un minim entuziasm de luptă în rîndul oastei sale politice.

Cătălin Predoiu, în schimb, m-a surprins prin forţa de orator. Îl ştiam fără experienţă în discursuri de la tribună. L-am urmărit în cele două intervenţii ale sale de la Convenţia PDL şi de la Reuniunea Fuziunii.

Progresul în planul însufleţirii, al mobilizării prin discurs e uriaş.

Această întrebare mi-am pus-o şi urmărindu-l pe Victor Ponta.

În cazul premierului, această întrebare avea din start cîteva note aparte. Discursul de lansare a candidaturii, primul discurs de acest fel din campania electorală, ca şi momentul de excepţie de la Craiova (PSD se avînta în bătălia pentru cucerirea unei Preşedinţii pierdute de două ori în ultimul deceniu, în 2004 şi în 2009),  mă făceau să mă aştept la un veritabil delir al sălii. Cătălin Predoiu reuşise să însufleţească pe cei de la Convenţia Extraordinară PDL. Victor Ponta avea în faţă o sală cu 6000 de colegi de partid (toţi subordonaţi de-ai săi). Cătălin Predoiu avusese în faţă doar cîteva sute şi aceia subordonaţii lui Vasile Blaga. Victor Ponta trecea drept sigur desemnat la candidatură. Cătălin Predoiu era doar nominalizat pentru confruntarea cu Klaus Iohannis.

Mult mai important, sloganul de campanie Schimbare pînă la capăt presupunea chemarea la luptă a oastei PSD-iste împotriva unui Duşman bine identificat:

Traian Băsescu.

L-am urmărit pe Victor Ponta pentru a-mi răspunde la întrebarea:

În ce măsură reuşeşte să însufleţească sala?

Răspunsul e categoric:

În nici o măsură.

Aşa cum am scris pe cristoiublog.ro imediat după încheierea discursului, Victor Ponta n-a reuşit să stîrnească în sală nici o tresărire, nici o emoţie.

În sala plină cu cei 6.000 de PSD-işti.

De ce?

Nu-l vor PSD-iştii candidat?

Nici vorbă.

PSD-iştii îl vor.

Cauzele sînt altele, şi ţin de cîteva slăbiciuni ale personajului Victor Ponta.

1) Ca de atîtea ori în ultimii doi ani, Victor Ponta a abordat momentul de la Craiova cu superficialitatea care-l defineşte exemplar.

Textul, scris de nişte idioţi, fără cap, fără coadă, fără structură, n-a fost asumat interior de Victor Ponta.

Alcătuit din clişee vînturate de Victor Ponta la televiziunile prietenoase cu el, discursul n-a avut nici o idee, nici o temă, n-a conturat nici un ideal, nici un obiectiv.

2) Victor Ponta n-are nici o credinţă. Nici măcar credinţa că Traian Băsescu e un duşman. Nu se deosebește la acest capitol cu nimic de ceilalți golănași din conducerea de azi a PSD şi a ţării: Sebastian Ghiță, Dan Șova.

Ca să însufleţeşti o sală trebuie să-i transmiţi o emoţie.

Ce emoţie să transmită Victor Ponta sălii de 6.000 de PSD-işti cînd el n-are nici o emoţie?!

De aici sentimentul straniu că Victor Ponta venise la tribuna Sălii Polivalente cu o sarcină trasată de alţii, pe care el o îndeplinea mecanic.

Ceva asemănător, urării S-aveţi o zi bună! emisă de casieriţa de la Supermarket, cu o voce mecanică, fără suflet, urare pe care nici tu, dar nici ea n-o luaţi în serios.

Pe ce se bazează atunci Victor Ponta?

Pe maşinăria PSD-istă de scoatere a șerbilor la vot de către baronii locali.

Un pariu pe care şi l-au asumat şi Adrian Năstase şi Mircea Geoană înaintea lui, dat fiind că după Ion Iliescu PSD-ul n-a mai avut în frunte politicieni înăscuţi.

Lui Victor Ponta asta ar trebui să-i dea de gîndit.