ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Mecanismul care l-a învins pe Crin Antonescu

ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Mecanismul care l-a învins pe Crin Antonescu

Într-o conferinţă de presă convocată în chip intempestiv, luînd prin surprindere televiziunile de ştiri (B1 tv, de exemplu, a continuat să transmită emisiunea de Astrologie!), Crin Antonescu a anunţat două decizii capitale:

1) Nu va mai candida la Preşedinţia României.

2) Renunţă la funcţia de preşedinte interimar al PNL.

Au urmat, după cum era previzibil, reacţiile politicienilor.

Ne puteți urmări și pe Google News

Dacă dintre adversari, Victor Ponta a dovedit că are abilităţi de politician (textul său de pe facebook ţine cont de simpatia pe care o stîrneşte în astfel de împrejurări cel care renunţă), Valeriu Zgonea a dat din nou cu polonicul în ciorba fierbinte, stropindu-ne şi stropindu-ne, confirmînd ipostaza de bucătăreasă a politicii româneşti. (Precipitîndu-se să se exprime primul, Valeriu Zgonea l-a înjurat pe Crin Antonescu.)

Prieteni, ca să le zic aşa în lipsă de un alt termen, deoarece în politică nu există amiciţii decît de ochii electoratului, nu m-au surprins declaraţiile lor:

Norica Nicolai, care nu e în piesă, a mărturisit că decizia a luat-o prin surprindere.

Klaus Johannis, detonatorul şi artizanul acestei renunţări spectaculoase, a alintat gestul cu nota de istoric.

La moartea lui I.V. Stalin, 5 martie 1953, Nichita Hruşciov a invocat disparţia unui geniu, a unui titan, bla, bla, bla.

N-au trecut nici 3 ani împliniţi de la acest moment patetic și, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, în  noaptea de 24 spre 25  februarie 1956 acelaşi Nichita Hruşciov a ţinut faimosul Raport secret prin care-l făcea pe I.V. Stalin criminal.

Peste cinci  ani, tot la îndemnul lui N.S. Hruşciov, statuile lui Stalin erau smulse cu soclu cu tot în întreg lagărul socialist.

Am făcut această trimitere la relaţia dintre N.S. Hruşciov şi I.V. Stalin nu pentru a-l  atinge, fie şi cu o petală pe idolul jurnaliştilor de Dreapta, dar şi de Drepţi!, ci pentru a arăta că vorbele spuse de Klaus Johannis, dar şi de Ludovic Orban la înmormîntarea politică a lui Crin Antonescu nu trebuie luate altfel decît ivite din nevoia călăului de a fi duios cu victima.

O apreciere a gestului lui Crin Antonescu solicită raportarea la un alt gest:

Demisia din fruntea Senatului.

Indiscutabil, Crin Antonescu putea să se cramponeze de postul de preşedinte al Senatului.

Pînă la urmă, maşinăria de vot a PSD îl debarca.

Numai că el, Crin Antonescu, ar fi oferit pe parcursul acestui proces de debarcare greţoasa imagine a politicianului român care nu se lasă dus.

Crin Antonescu a demisionat din fruntea Senatului, deoarece:

1) Ştia că pînă la urmă PSD-ul îl va da jos.

2) Are oroare de spectacolul grotesc oferit de politicienii noştri postdecembrişti prin cramponarea de un fotoliu.

De ce a decis Crin Antonescu să renunţe public la candidatură într-un moment cînd nu s-a pus problema opţiunii PNL pentru un candidat?

Foarte simplu.

Crin Antonescu şi-a dat seama că pentru scoaterea sa din joc se declanşase un mecanism infernal, care ar fi sfîrşit prin a-l debarca, în ciuda zbaterii sale de a rămîne.

Ca şi în cazul preşedinţiei Senatului, Crin Antonescu se putea bate în perioada următoare pentru a rămîne candidatul PNL şi, prin asta al Dreptei Unite, la prezidenţiale. El însă a realizat că bătălia era deja pierdută. Şi, anunţînd de pe acum că renunţă, a evitat cu brio spectacolul jalnic al celui care nu se lasă dus.

Unele organe de presă s-au grăbit să pună decizia lui Crin Antonescu pe seama unei întîlniri cu liderii PNL, întîlnire care l-ar fi convins că aceştia îl preferă pe Klaus Johannis în postura de preşedinte al PNL.

Dacă ar fi aşa, Crin Antonescu ar lăsa impresia unui Papă-Lapte care se teme de proprii colegi.

Desigur, în anunţul făcut sîmbătă, 31 mai 2014, se regăsesc și concluziile de după întîlnirea cu liderii PNL.

Aceste concluzii sînt însă insuficiente pentru o decizie de dramatismul celei de a renunţa.

Să nu uităm că pentru Crin Antonescu candidatura la preşedinţia România ca treaptă pentru Preşedinţia propriu-zisă e de mai mulţi ani un scop al vieţii:

– Pentru aceasta, s-a compromis concubinînd cu PSD în alianţa numită USL, alianţă care i-a servit doar lui Victor Ponta.

– Pentru acesta s-a făcut de rîs concubinînd cu personajul odios al României ultimilor ani, Dan Voiculescu.

– Pentru aceasta a rupt USL.

– Pentru aceasta s-a întors spre apărarea statului de Drept.

– Pentru aceasta a contactat cancelariile Puterilor Protectoare.

– Pentru aceasta s-a certat cu Dan Voiculescu, atrăgîndu-şi ura Mogulului.

– Pentru aceasta l-a scos în prim plan pe Klaus Johannis.

Cînd ai un asemenea obiectiv de destin, a renunţa la el înseamnă conştiinţa clară, fără nici un dubiu, că împotriva ta s-a declanşat un mecanism infernal, care te va răpune.

La acest mecanism face aluzie Crin Antonescu în Discursul sau la conferinţa de presă.

Aș greşi susţinînd că, prin raportare la realităţi, operaţiunea Un obiectiv naţional – Klaus Johannis – preşedinte!, căreia i-a căzut victimă şi Crin Antonescu, e incorectă.

Şi Crin Antonescu, dacă n-ar fi fost vorba de el, şi-ar fi dat seama că prezenţa sa în dubla ipostază – de candidat la Preşedinţie şi de preşedinte-interimar al PNL- se constituie într-o piedică în calea Unificării Dreptei.

Crin Antonescu e la a treia situaţie cînd dovedeşte refuzul de a nu se lăsa dus.

Pe termen scurt, anunţul de sîmbătă e un eşec.

Pe termen lung, ba chiar şi pe termen mediu, s-ar putea să fie o victorie.

Un nou gen de electorat, scîrbit de politicianismul românesc, s-ar putea să vadă în felul atipic de a fi al lui Crin Antonescu politicianul dorit.

Crin Antonescu- să nu uităm- are 55 de ani.

O vîrstă care-i dă dreptul să spere chiar la Președinția României.