Editura Evenimentul si Capital

ROMÂNIA LUI CRISTOIU. De ce s-a dus Klaus Iohannis la New York? Ca să-i ofere lui Carmen Iohannis prilejul de a se poza și cu Michelle Obama!

Ion Cristoiu
Autor: | | 24 Comentarii | 6804 Vizualizari

Între 24 și 29 septembrie 2015, președintele Klaus Iohannis a participat la lucrările celei de a 70-a sesiuni a ONU.

Desigur, în marja Sesiunii, Klaus Iohannis a avut și alte activități:

Întîlniri cu investitori americani, prezențe la tot felul de mese mai mult sau mai puțin festive, un dialog cu diaspora, bilaterale cu alți șefi de stat găsiți cu greu de SIE și, în fine, mult mediatizata discuție cu vicepreședintele american Joe Biden, un personaj atît de familiar României încît nu va trece mult timp și-l va primi la Casa Albă și pe Guță Manelistul, să-i ardă una de jale.

Toate aceste manifestări au fost colaterale participării la Sesiunea ONU.

Urmărind ce s-a mai scris și ce s-a mai sus pe la tv despre vizită, am avut impresia de déjà vu.

Parcă mai citisem astfel de năzdrăvănii, și parcă mai auzisem astfel de aprecieri.

Și deodată mi-am amintit.

Mai citisem și mai auzism chestiile astea exact cu 25 de ani în urmă, la finele lui septembrie 1990, cînd Ion Iliescu a participat la o Sesiune ONU.

E vorba de vizita întreprinsă de Ion Iliescu la New York, între 28 septembrie - 5 octombrie 1990, unde a participat la lucrările Sesiunii speciale a Fondului Naţiunilor Unite pentru copii (U.N.I.C.E.F.) şi la cea de-a 45-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U.

Era o premieră în istoria modernă a României, în Istoria postdecembrismului și în istoria vieții lui Ion Iliescu.

Despre această premieră am scris în Expres Magazin din două numere – 9 și 16 octombrie 1990 – un comentariu al cărui titlul mă surprinde la lectura de azi prin neutralitatea mai greu de găsit în producțiile mele: VIZITA PREŞEDINTELUI ION ILIESCU LA NEW YORK.

Dacă mă gîndesc și la spațiul însemnat acordat vizitei dibui acum că am văzut în asta un eveniment dacă nu crucial pentru istoria României, atunci unul bogat în semnificații care trebuie exploatate publicistic.

Programul vizitei lui Ion Iliescu din septembrie 1990 n-a fost prea diferit de cel al vizitei lui Klaus Iohannis în septembrie 2015.

Cu excepția primirii la vicepreședintele american, Ion Iliescu a avut aceleași acțiuni mai mult sau mai puțin protocolare ca și Klaus Iohannis în 2015.

Întîlniri bilaterale cu alți șefi de stat și de guvern, prezenți la reuniune, un schimb de saluturi cu președintele american Bush.

Deși diaspora îi era ostilă și se confruntase deja cu o manifestare de stradă ostilă, Ion Iliescu a avut curajul de a se întîlni cu membrii comunității românești.

La lectura de acum, comentariul meu din 1990 m-a surprins prin accentul critic pus pe abordarea de către presa noastră a unui aspect al vizitei:

„În stabilirea bilanţului, presa noastră a insistat în mod deosebit pe numeroasele contacte diplomatice avute la New York de domnul preşedinte. S-a încercat a se acredita, pe baza unor criterii uşor bizare, imaginea unui prestigiu uriaş de care s-ar fi bucurat acolo şeful statului nostru.

A pune astfel problema e uşor exagerat.

E drept, domnul Ion Iliescu a avut multe întîlniri şi discuţii cu alţi lideri. Din punct de vedere politic, semnificative rămîn însă contactele oficiale, minuţios pregătite anterior, şi nu simplele întîlniri pe culoar sau la un dineu. A trece în bilanţul favorabil al vizitei tot felul de ciocniri întîmplătoare şi inevitabile în astfel de împrejurări, într-o îngrămădeală mondială, cum a fost cea de la New York, nu e în favoarea preşedintelui. Trimişii noştri speciali au făcut mare caz de faimoasa întîlnire a domnului Ion Iliescu cu preşedintele american George Bush. Comunicatele au trecut-o, fără să clipească, în rîndul discuţiilor oficiale avute de şeful statului nostru. Ba mai mult, s-a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o victorie a României la reuniunea de la New York.

O asemenea manieră de a privi lucrurile ne încarcă de ridicol. Luciditatea trebuie să domine radiografia fiecărui fapt politic. Ori, această luciditate ne spune că un schimb de replici pe culoar cu şeful statului american e o simplă întîmplare amuzantă şi nu un moment menit a demonstra vreo schimbare de atitudine din partea Statelor Unite ale Americii. Insistenţa pe un asemenea amănunt e chiar jignitoare pentru noi, românii. Orgoliul naţional, exagerat pînă la nerealism din vremea lui Ceauşescu, nu a fost o soluţie fericită. Dar nici reversul nu mi se pare mai bun. Sîntem o ţară independentă, modernă pînă în adîncuri, un stat cu un prestigiu internaţional deja cîştigat, nu un trib pierdut în imensitatea Africii. A face o sărbătoare naţională din faptul că preşedintele Bush a rîs la o replică spirituală a preşedintelui României mi se pare de-a dreptul jignitor pentru ceea ce sîntem de fapt. Ar fi umilitor pentru România ca să fi ajuns a trece printre succesele de prestigiu faptul că şeful altui stat, fie el şi cel mai puternic din lume, a binevoit să izbucnească în rîs la o glumă a preşedintelui nostru. Nu cred că în lumea de azi, cea a sfîrşitului de mileniu, Statele Unite ale Americii înlocuiesc în ochii românilor Înalta Poartă de cîndva. ”

Dar nu numai atît.

Supralicitarea întîmplărilor de protocol atinsese culmea în ceea ce s-a numit întîlnirea cu actrița Audrey Hepburn:

„Între aceleaşi exagerări aş socoti-o pe cea din corespondenţa expediată ziarului Dimineaţa de domnul Grigore Traian Pop. Autorul, altfel un remarcabil gazetar, lasă să se înţeleagă drept o victorie a diplomaţiei româneşti la New York interesul manifestat faţă de domnul Ion Iliescu de către actriţa Audrey Hepburn. Faimoasa artistă i-ar fi declarat reporterului nostru, în particular, fireşte, că preşedintele român e «un om fermecător». Fără a polemiza cu domnul Grigore Traian Pop, aş vrea să precizez că astfel de întîmplări rămîn, totuşi, în zona cronicii mondene. Oricît de fermecător ar fi părut domnul Ion Iliescu actriţei americane, convingerea ei nu ne-a adus şi nici nu ne va aduce, din nefericire, Clauza naţiunii celei mai favorizate.”

După prezența lui Ion Iliescu la o altă sesiune ONU- a 56-a, cea din 10 noiembrie 2001, dat fiind c-am fost și eu în grupul de jurnaliști care l-a însoțit pe președinte la New York, am scris și publicat în volumul Lumea văzută de un român rupt în fund reportajul satiric O instituție cheie a ONU: restaurantul de la parter.

Despre așa-zisele întîlniri de la ONU scriam:

„Ion Iliescu are programate cîteva întîlniri bilaterale. În călătorii de acest fel, președintelui i se aranjează întîlniri cu alți președinți și premieri după principiul: dacă tot sîntem în aceeași clădire, ce ne costă să ne vedem cîteva minute cu…?! În împrejurări precum Sesiunea Adunării Generale ONU, un președinte se poate întîlni cu alți președinți în numeroase locuri: în lift, pe scările rulante, la bufet, la recepție și chiar la W.C. Sînt însă întîlniri neoficiale. Despre ele Biroul de presă al Administrației Prezidențiale nu poate spune, printr-un Comunicat, că au avut loc. La noi însă, unde președinții și premierii sînt obsedați de a arăta românilor că se bucură, asemenea lui Nicolae Ceaușescu, de o largă recunoaștere internațională, o întîlnire absolut întîmplătoare poate deveni o întîlnire oficială, vopsită de presa pro-prezidențială drept istorică.

Nu numai în cazul lui Ion Iliescu din 2001, dar și în cazul lui Emil Constantinescu din mandatul 1996-2000, presa noastră făcuse mare caz de participarea președintelui nostru la recepții,  văzute toate ca un spațiu în care românul se întîlnise cu mai marii lumii.

Despre acest tic de presă provincială dacă nu de presă de  trib  proaspăt colonizat, scriam în reportajul meu satiric:

”Recepțiile alcătuiesc momentul cînd toți participanții, fără excepție, apar de prin cotloanele reuniunii, la lumina strălucitoare a candelabrelor și sub mirosul – unic în lume – al șuncii tăiate în felii subțiri. La recepții sînt șanse ieșite din comun ca președintele unei țări mici să dea nas în nas cu președintele unei țări mari. Dacă, de exemplu, amîndoi se dau în vînt după pește, ei se vor întîlni la măsuța cu pește. Fie umăr la umăr, în timp ce se străduiesc să împace eficiența cu manierele diplomatice, înfigînd furculița în bucata de pește astfel încît s-o nimerească din prima, fie pe traseul dus-întors, de la sală la bufet și invers.

– Ce mai faceți?

– Bine mersi?

– Văd că vă place peștele!

– Ah, îmi place peștele!

Biroul de presă trîntește de îndată un Comunicat:

Președintele s-a întîlnit cu cancelarul Germaniei cu ocazia recepției date…

E o minciună?

Nici vorbă.

Nu s-au întîlnit cei doi?

Sigur că s-au întîlnit!

Că doar nu s-au păruit”.

Au trecut 25 de ani de atunci.

România e membră NATO, membră UE, partener strategic al SUA și al altor Mari Puteri.

Din punct de vedere diplomatic, România e un cățeluș de pluș al Americii.

De cîte ori îi întoarce cheița camerista președintelui american, România latră la cine îi arată Stăpînul.

Din punct de vedere militar, România e o cazarmă a Americii. Baze militare, scuturi anti-rachetă, exerciții pe teritoriul ei, bașbuzuci americani scutiți de legile românești.

Asta desigur în timp ce investițiile americane în România nu sînt la nivelul atins de investițiile militare.

Relație tipică a Americii cu o țară bananieră.

Cu toate acestea, dacă urmărești articolele și emisiunile dedicate vizitei în America a lui Klaus Iohannis, președintele din 2015 al României, simți nevoia să te ștergi la ochi.

Cele scrise de mine în septembrie 1990 sînt valabile și pentru vizita din septembrie 2015.

Ca și Ion Iliescu în 1990, Klaus Iohannis din 2015 a avut întîlniri bilaterale cu șefi de stat sau de guvern prezenți la Adunarea Generală.

Toate aceste întîlniri au fost de formă, aranjate cu greu  de diplomația noastră sau de SIE ca să  se poată spune apoi în presa română că președintele a avut o activitate intensă de politică externă. Ca și acum 25 de ani, presa noastră babuinizată a suflat în fundul acestor întîlniri umflîndu-le pînă la nivelul unei prezențe în jurul căreia se învîrteau toți ceilalți participanți la Sesiune.

Ca și în 1990, presa a pîndit pentru a putea exagera contactele lui Klaus Iohannis cu Jupînii americani. Prin impiegatul de la Cotroceni, Dan Mihalache, presa a fost intoxicată cu o așa-zisă întîlnire între Klaus Iohannis și Barack Obama. Au mușcat toate site-urile, toate ziarele și toate televiziunile. După care s-a făcut caz de primirea lui Klaus Iohannis de către vicepreședintele Joe Biden. Dînd întîmplător luni seara pe un post de știri,  am fost cît pe-aici să sun la 112, să chem salvarea. Am avut impresia că moderatoarea da să nască acolo, în direct,  de emoție că președintele nostru e față-n față cu vicepreședintele american Joe Biden. Acum, în timp ce noi stăm aici, în studio, Klaus Iohannis e față-n față cu Joe Biden, bîiguia, atinsă de delir, moderatoarea.

A venit apoi recepția dată de cuplul Obama pentru șefii de stat și de guvern prezenți la sesiune.

Un moment strict protocolar, consumat de Traian Băsescu în 2005 (fără soție) și de Victor Ponta în 2014 (cu soție).

Avînd în vedere că președintele american și soția trebuie să facă frumos la 125 de șefi de stat și de guvern, un invitat nu poate avea cu Barack Obama un alt schimb de replici decît cel marcat de clișeele unui moment de protocol dintre gazdă și oaspeți în dreptul ușii.

Cu toate acestea, Klaus Iohannis a găsit de cuviință să mintă șmecherește presa română după sindrofie  l-a invitat pe președintele american în România și că acesta a răspuns pozitiv.

Ar fi o premieră mondială ca vizita unui președinte american într-o țară să se aranjeze într-o discuție gen pe scări.

Bine că n-au aranjat-o la pisoar!

Cu toate acestea presa din România a intrat în fibrilație dînd ca sigură vizita lui Barack Obama în România.

 Să fie clar!

Nu sînt de acord nici cu cei care exagerează micile fapte din timpul vizitei, nici cei care le interpretează ca negative pentru România.

România e o țară cu care America n-are nici o problemă.

Președintele american are o agendă internă și externă încărcată.

De ce și-ar sacrifica el un timp prețios pentru a se întîlni cu președintele României?

Și de ce s-ar întîlni?

Ca să rezolve ce? Ca să dea ce semnal?

Am putea spune din acest punct de vedere că tocmai pentru că Barack Obama nu s-a întîlnit cu președintele României e un semn bun pentru România.

În septembrie 1990, situația României în America și în lume era atît de proastă încît pînă și eu, critic al lui Ion Iliescu, a trebuit să apreciez zbaterea președintelui de a promova o nouă imagine a României:

Importanţa vizitei aş fundamenta-o nu atît pe numărul şi nivelul contactelor, cît pe voinţa preşedintelui de a avea cît mai multe astfel de momente diplomatice. Spre surprinderea noastră, prezenţa la New York a domnului Ion Iliescu a fost extrem de ofensivă. Domnia-sa s-a străduit să valorifice la maximum timpul petrecut acolo pentru a cunoaşte, dar mai ales pentru a fi cunoscut de cît mai multă lume. Aşa cum ne-o arată comunicatele de presă, toate aceste contacte şi întîlniri au avut drept scop de a convinge pe interlocutori de bunele intenţii ale preşedintelui şi ale României în ce priveşte continuarea susţinută a procesului de democratizare a ţării. Rezultă limpede că domnul Ion Iliescu a plecat la New York ferm convins că între realitatea din ţară şi imaginea din străinătate e o diferenţă revoltătoare.”

Din acest punct de vedere, vizita lui Ion Iliescu la New York a fost deosebit de utilă în planul interesului național.

Vizita lui Klaus Iohannis a fost complet inutilă pentru interesul național.

Poate doar pentru interesul lui Carmen Iohannis de a se poza cu Michelle Obama și a  putea oferi  presei pro-prezidențiale un nou prilej de a cînta Măreția Cuplului de la Sibiu. Avînd în vedere însă că voiajul s-a făcut pe banii statului, poza asta ne-a costat cam mult.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate