Un cititor mai nou al Bibliotecii şi, prin asta, deloc obişnuit să dea ochii cu unul pe care-l vede la televizor, m-a abordat, pentru a mă întreba, mult mai puţin serios decît ar crede unii aflîndu-i neliniştea: Vom avea un al treilea Război Mondial?
I-am răspuns scurt, Nu! fără a convoca argumente, convins că s-a interesat aşa, într-o doară, ca să aibă ceea ce românii numesc sămînţă de vorbă. Dacă ar fi fost să mă-ntind la taifas, aş fi început prin a aminti că mulţi istorici şi-au bătut capul cu întrebarea: Dacă nu era pistolul de la Saraievo se mai declanşa Primul Război Mondial? Şi toţi cei care s-au întrebat, descoperind că toate sforţările Serbiei de a satisface ultimatimul austro-ungar s-au dovedit de prisos, şi-au răspuns că pistolul a fost doar scînteia. Nu era pistolul, era altceva. Era sabia, otrava, pălăria sau calul. Pînă la urmă tot izbucnea. Pentru că Antanta şi Puterile Centrale, cele două tabere deja alcătuite, aveau interese vitale să se confrunte într-un război. Plecînd de la această întîmplare, ca să putem răspunde cît de cît la întrebarea - E Crimeea pistolul de la Saraievo al celui de-al treilea Război Mondial? – trebuie să vedem ce interese se confruntă şi dacă aceste interese în conflict se pot rezolva doar transformînd Războiul rece în Război fierbinte. Pentru aceasta trebuie să ne întrebăm, ca istorici, şi nu ca fătuci şi guguştiuci de pe miriştea media: Ce-i animă pe ruşi? Criza din Crimeea, urmînd Crizei din Ucraina, au îmboldit pe mulţi politicieni şi publicişti români să se ocupe de Vladimir Putin. Consideraţii, apeluri, mustrări, ba chiar şi ghionturi dinspre Bucureşti spre Moscova, au drept temei o credinţă nătîngă: Aceea că autocratul, noul ţar, noul Stalin, Vladimir Putin în conflict cu propriul popor, a purces la cucerirea lumii începînd, fireşte, cu România, văzută de mulţi palavragii moldo-valahi ca buricul geopolitic al Planetei. Cine urmăreşte cît de cît Rusia de azi dibuie de îndată că lucrurile stau invers: Vladimir Putin urmează poporul rus şi nu invers. Am mai scris şi spus de sute de ori că în Rusia de azi una dintre cele mai detestate persoane e Mihail Gorbaciov. Ruşii, cu toţii, nu-i iartă crima de a fi destrămat Imperiul rus numit URSS numai şi numai pentru ca el şi consoarta să fie oaspeţi de seamă la CNN. După căderea URSS, Rusia s-a confruntat cu mai multe umiliri, toate avînd drept responsabil Occidentul, cel care s-a purtat la fel cu o altă învinsă, a unui război: Germania, după Primul Război Mondial. Pe scurt aceste umiliri au fost: 1) Spectacolul reducerii Imperiului la Rusia şi a Rusiei, de la Superputere la Putere europeană, mai întîi şi regională, mai apoi. 2) Crunta persecutare a ruşilor din ţările devenite independente în aplauzele Occidentului iubitor de dublu standard. Cînd e vorba de o minoritate occidentală precum ungurii în România, Occidentul stă cu telescopul aţintit asupra fiecărei tresăriri a majorităţii. Batjocorite de naţionalismul pripit al ţărilor baltice, al Ucrainei, al republicilor asiatice, minorităţii ruse nu i-a plîns nimeni pe umăr. 3) Tratarea Rusiei de către Occident ca o ţară de mîna a doua, căreia îi poţi impune standarde, poţi zbiera la ea, ba chiar îi poţi administra şi cîteva nuiele. Cea mai importantă stare de spirit a ruşilor a constituit-o însă spaima de încercuire, readusă din adîncurile perioadei dintre cele două războaie, cînd Occidentul crease Coridorul sanitar din jurul Rusiei bolşevice, în care se afla , pe post de felceriță și România. Luîndu-i un interviu ambasadorului rus în România, un diplomat trimis special la Bucureşti pentru a împrimăvăra relaţiile iernatice româno-ruse, am rămas surprins de îngrijorarea mărturisită de interlocutor faţă de plasarea scutului anti-rachetă în România. — Mare brînză! îmi ziceam, ascultîndu-l, că doar n-or crede ruşii că va începe un nou război mondial! După interviu, am căzut pe gînduri. Şi mi-am amintit tot ce citisem despre tragedia Rusiei luate prin surprindere în 22 iunie 1941, la 5,30 dimineaţa. Lui Stalin nu-i venea să creadă că Germania va ataca URSS. Nu era între cele două state Tratatul Ribentrop-Molotov din 23 august 1939, un Tratat de neagresiune, care funcţionase pînă atunci fără cusur? Ruşii nu-i vor ierta în veci lui Stalin că a fost atît de idiot încît creadă într-un petec de hîrtie. Urmare a acestei credulităţi nemţii au ajuns în decembrie 1941 lîngă Moscova şi Leningradul a trăit groaznica blocadă; milioane de ruşi au murit, o parte din ţară a fost pîrjolită. Şi Armata Roşie nu s-a oprit din retragere decît cînd ruşii au realizat, în momentul numit Stalingrad, că nu mai au unde se retrage. Dincolo de Volga e hăul! În acel moment – cred eu – s-a aprins în sufletul slav al ruşilor disperarea din care s-a născut eroismul. Avînd în sînge experienţa unor Puteri care surîd dar, în acelaşi timp, se pregătesc să pună mîna pe Moscova, ruşii nu mai cred în surîsuri. De aceea, ei, ruşii, au urmărit cu nelinişte tot mai marea încercuirea Occidentală a Rusiei în timp ce ruşilor li se trimiteau, pe post de bezele, gumă de mestecat. Pentru noi, românii, plasarea scutului antirachetă în România nu înseamnă prea mare lucru. Cel mult, binecuvîntarea Stăpînului planetar sau un prilej de a mai primi un bacşiş. Pentru ruşi – şi asta voia să transmită ambasadorul Rusiei în interviu – înseamnă plasarea de către duşman în vecinătatea graniţelor sale a unei maşinării războinice. Politica occidentală de încercuire a Rusiei în timp ce se fac gesturi aşa-zis amicale a continuat. După fostele ţări socialiste, a venit rîndul fostelor republici: Moldova, Ucraina. N-are importanţă că nici una dintre ele nu-i îndreptăţită – prin precaritatea statului de drept, prin dependeţa economică de Moscova, prin cetăţenii care muncesc în Rusia, prin corupţie, prin Justiţia dependentă de politic – să fie nici măcar în vecinătatea Uniunii Europene. Important e ca ţările respective să dea semn că vor să treacă în tabăra cealaltă, a Occidentului. Dincolo de absurditatea acestei politici prin raportare la principiile fondatoare ale UE (de cînd şi pînă cînd simpla poziție anti-Rusia a unei ţări o face o ţară membră a UE?), se vede cu ochiul liber o campanie de încercuire a Rusiei. Uniunea Europeană a angajat faţă de fostele republici sovietice o politicii de atragere făţişă şi, prin asta, de transformare a acestora într-un nou Cordon sanitar. Această politică s-a bazat pe regimuri precare, instalate prin lovituri de stat, în conflict cu voinţa prin vot. Evenimentele din Ucraiana pot fi înscrise într-o lovitură de stat asumată oficial de Occident. Din acest punct de vedere primul care a pus capăt ipocriziei a fost Occidentul. În replică, Rusia a anexat Crimeea. Unei lovituri de forţă i s-a răspuns printr-o lovitură de forţă. Va fi acesta momentul pistolului de la Saraievo? Depinde de interese. Rusia, cel puţin, a atins disperarea de a vedea trecută linia roşie. Sînt convins că din străfunduri s-a ivit sindromul: Dincolo de Volga e hăul! Nu cred că Rusia va continua să anexeze noi teritorii. Să fie agresivă, da, va continua. Sancţiunile occidentale sînt menite să trezească orgoliul naţional pînă şi la malgaşi. Cum să nu se întărească orgoliul naţional sancţiunile prin care ruşilor li se spune acum clar că sînt putere de mîna a doua? Occidentul pare a nu fi înţeles nimic. Semnarea Acordului de asociere cu Ucraina ( o țară care nu îndeplinește nici una dintre condițiile politice de admitere în UE și ai cărei lideri n-au fost legitimați prin alegeri libere și corecte) numai și numai pentru a continua și escalada conflictul cu Moscova, e o dovadă. Tare mă tem, în aceste condiții, că ne îndreptăm spre al Treilea război mondial.
N.B. Înainte de a deschide gura pentru a ne spune ce-a decis Consiliul european, pe fața președintelui României, Traian Băsescu am ghicit o fericire gata să dea în clocot. - Să știi că la Consiliu s-a decis, în fine, admiterea României în Shengen! mi-am zis. Președintele se stăpînește cu greu să n-o divulge înainte momentul oficial. Președintele a vorbit. Și am aflat de ce era atît de fericit: Ucraina semnase Acordul de asociere la UE! La București, imitîndu-l, ca de obicei în ultima vreme, Crin Antonescu a ținut să ne comunice și domnia sa aceeași stare de spirit. Traian Băsescu și Crin Antonescu, oameni buni: Foarte frumos că ați devenit lideri regionali preocupîndu-vă de Binele Ucrainei. Dar de Binele României cine dracu se mai ocupă?! CITIŢI ŞI:
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Va reuși DNA să reformeze cu adevărat PSD-ul?
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Victor Ponta moare să fie șef de Coaliție, fie aceasta și pe hîrtie
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. PNL se pregăteşte să scape din îmbrăţişarea dulceagă a lui Victor Ponta?
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. ”Deși Partidul vrea, Victor Ponta refuză să candideze” - o șmecherie electorală la care presa noastră a pus botul
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Victor Ponta vrea să ascundă Parlamentului și țării înțelegerile secrete încheiate cu UDMR prin boscheți
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Invocînd cuvîntul de onoare al lui Victor Ponta (!), Traian Băsescu a încălcat grav Constituția
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Guvernul Ponta 3 – un Guvern dat cu nițel lustru occidental pentru ca Penalii din PSD să poată trece Legea Amnistiei
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Crin Antonescu și Victor Ponta față-n față cu șansa vieții lor
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. În Criza din Crimeea, naționalismul ucrainean – unul dintre cele mai tembele din Europa de azi - chiar n-are nici o vină?!
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU: Victor Ponta caută un alt partid de pus în pieptul PSD, cum a fost PNL
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
