A fost deopotrivă un actor iubit de public și de critici. Dădea umanitate tuturor personajelor sale, dar și mult umor, iar uneori o tristețe nostalgică. Și-a dedicat întreaga viață artei, lucru dovedit de acțiunile sale.

Puiu Călinescu are o biografie mai degrabă nespectaculoasă. S-a născut pe 21 iunie 1920 la București, în cartierul Grivița, într-o familie relativ modestă, însă tenacitatea și devotamentul pentru teatru și film îl împing pe culmile succesului.

Rămâne orfan de mic

Era fiul unei muncitoare la Fabrica de ţigarete și al unui artist cunoscut al vremii. Tatăl său a fost Jean Tomescu, un actor care şi-a luat lumea-n cap după venirea pe lume a copilului. Rămas orfan, a fost crescut de bunică și a avut primele apariţii pe scenă ca elev, în “atelierele populare”. A fost apoi recrutat în armată, de unde a dezertat “de frica tunsului”, a fost condamnat la moarte în absenţă, iar între timp și-a început cariera pe scenele… cinematografelor de cartier, în pauza dintre două filme, cu o trupă în care făcea de toate. În 1939, a fost descoperit de profesorul Mihai Vulpescu, a fost sfătuit să intre în Sindicatul artiştilor și a dat examen în fața unei comisii conduse de George Vraca, arată dosaresecrete.

Anul 1948 marchează un moment important pentru Puiu Călinescu: s-a alăturat trupei Teatrului „Constantin Tănase”, căreia i-a rămas fidel până la sfârșitul vieții. De altfel, după cum avea să declare într-un interviu apărut în revista Flacăra în 1984, scena a fost mereu esența vieții sale. “Înainte de a iubi spectatorul, trebuie să iubeşti scena”.

“De foarte multi ani are statut de vedetă. Cine nu-l cunoaşte, cine nu întoarce capul după el pe stradă sau când intră într-un magazin după cumpărături! De-a lungul anilor a fost confruntat cu fel de fel de opinii: ba că-i genial, ba că-i cabotin, ba că se repetă, ba că este infatuat, ba că nu acceptă nici un fel de sugestii, ba că se simte bine numai alături de valori mediocre.

Adora să facă oamenii să râdă

Dar el, actorul, și-a ştiut cu precizie menirea, a răbdat cu stoicism şi cele bune şi cele rele, urcând sigur, dar anevoios, treptele consacrării. De fapt îl cheamă Alexandru Călinescu, dar, oare, cine îl recunoaşte sub acest nume? Este suficient să înlocuim prenumele Alexandru cu Puiu şi putem fi siguri că nu va exista cititor care să nu ştie precis că, în rândurile de mai jos, vom vorbi de un foarte cunoscut actor de comedie, care de peste patru decenii ne descreţeşte frunţile.

De câţiva ani a ieşit la pensie, dar acest act nu a însemnat altceva decât îndeplinirea unei formalităţi pe care chiar marele comic a cerut-o. Continuă să joace, continuă să aibă succes, continuă să facă săli pline. Toate aceste motive ne-au determinat să-l căutăm. Și l-am găsit.

— V-a surprins apelul nostru?

— Mărturisesc că da! Credeam că pentru gazetari retragerea mea aparentă înseamnă capitolul Puiu Călinescu încheiat, cu toate că, seară de seară, când văd că-i fac pe oameni să râdă, mă întreb: unde sunt cronicarii, unde sunt aprigii critici care dintr-o simplă trăsătură de condei să te facă praf, să te bage in mormânt? Mărturisesc că pentru mine o cronică răutăcioasă însemna suferinţă.

— Profitaţi că sunteţi pensionar şi trageţi fără milă în tagma gazetarilor? — Nu sunt pensionar decât pe statul de plată, de tras nu trag în nimeni. Daţi-mi voie să spun la Flacăra câte ceva.

— Cine vă opreşte?

— Deci vine cronicarul X la spectacol şi vezi că zice a doua zi: fiind în zi proastă, actorul Y ni s-a părut puţin obosit, evoluând cu un aer blazat, cu turaţii vocale incoerente, care deranjează din start. Aşa o fi, dar mă întreb şi eu, ca tot omul, cine îmi poate garanta că el, gazetarul, n-a venit la spectacol prost dispus (după o ceartă cu iubita, soţia sau cu soacra), cine îmi poate garanta că el, gazetarul, a fost atent şi că nu a bătut cu piciorul în podea, în timp ce tu, actorul, ştiindu-l în sală, făceai pe dracu în patru ca să-i placi. Din aceste motive toată viaţa m-am ferit de judecăţi tranşante. Munca unui om şi mai ales arta unui actor trebuie judecate cu foarte mult calm şi discernământ.

Şi pentru a pune punct acestui capitol vreau să amintesc că, într-o recentă lucrare, Horia Deleanu zicea că un cronicar înainte de a aşterne gândurile pe hârtie trebuie să vadă un spectacol de câteva ori. Puteţi să-mi furnizaţi un singur nume de cronicar care vede de câteva ori un spectacol şi apoi scrie?

— Legea unui interviu este clară. Eu pun întrebările. Doresc să vă mărturisesc că în ceea ce mă priveşte sunt subiectiv: îmi place Puiu Călinescu de foarte mulţi ani. Aş putea să vă zic de ce, dar sper ca acest lucru să reiasă din acest context. Îmi amintesc cu plăcere că, în urmă cu ani, un regizor, un mare regizor, susţinea că vă număraţi printre cei mai mari comici ai lumii, comparându-vă chiar cu Charlot. Nu îşi dorea decât un scenariu adecvat personalităţii dumneavoastră, fiind sigur de mare succes. Dar, pentru a spune lucrurilor pe nume, se cere menţionat că împricinatul regizor era conştient că la Puiu Călinescu se cer multe retuşuri.

— De vreme ce nu-i spuneţi numele, nu-mi rămâne decât să înregistrez faptul ca atare

A făcut școala vieții în Groapa lui Ouatu

— De fapt, cine sunteţi? Şi de unde dragostea pentru scenă?

— Ca orice bun bucureştean m-am născut în Groapa lui Ouatu. Aici am învăţat de toate cele, aici mi-am petrecut copilăria. Nu ştiam ce este o scenă până în clasa a Il-a, când a trebuit să spun o poezie. Am apărut pe scenă, dar n-am scos nici un sunet. Probabil de emoţie mă schimonoseam într-aşa un hal că lumea se prăpădea de râs. Azi trebuie să recunosc că lumea râdea nu de schimonoselile mele, ci pentru că pur și simplu mi se udaseră pantalonii chiar în fața publicului.

Atunci, biata mamă mi-a zis: Băiatul mamei, actor să nu te faci. A avut dreptate. Nu m-am făcut.

— Apoi?

— Apoi a urmat liceul și primele manifestări artistice. Eram un fel de boss. Jucam, scriam texte, lipeam afişe. Am fost descoperit — iată şi eu am fost descoperit — de regretatul profesor de canto Mihai Vulpescu, care prin ’39 m-a sfătuit să intru în sindicatul artiştilor. Am dat examen. Preşedinte: marele Vraca.

— Vă amintiți ce-aţi spus?

— Cum să nu: Peneş Curcanul, apoi am făcut câteva imitaţii, şi… am fost uns actor. Fiind profesionist, am jucat la Liga Culturală a lui Iorga. Prima piesă, „Procurorul Hallers“, cu marele Storin în rolul principal.

— Îmi amintesc piesa, am văzut-o în adolescenţă. Într-adevăr, Storin era buimăcitor, mai ales în scenele de dedublare a personalităţii. Trebuie însă să recunosc că pe Puiu Călinescu nu l-am remarcat atunci…

— Mulţumesc, tocmai din aceste motive am părăsit teatrul pentru revistă, nu înainte de a trece şi pe la Naţionalul bucureştean.

A jucat alături de Birlic, Calboreanu, Maria Filotti sau Dina Cocea

— Unde aţi jucat în “Egor Bulîciov”, alături de o distribuţie de zile mari: Birlic, Calboreanu, Maria Filotti, Dina Cocea. Regizorul, Moni Ghelerter, avea cuvinte bune despre Puiu Călinescu, comediantul, cu toate că acolo jucaţi parcă pe…

— Călugărul nebun Propotei. Era la cel de-al doilea spectacol când am fost confruntat cu un mare necaz: poate de emoţie, poate din neatenţie, mi-a căzut peruca, mai bine spus am agăţat-o de un nasture. Atunci mi-am dat, poate, proba de maturitate şi aplomb artistic, căci râsetele în sală, dar şi pe scenă nu mai conteneau.

Mi s-a propus imediat angajarea la Naţional, dar eu am refuzat spunându-le: mă simt mai legat de revistă, la Naţional aş fi prea încorsetat. A nu se uita că aveam experienţa cinematografelor de cartier, care pusese amprenta pe arta mea.

Interviul complet cu povestea de viață impresionantă a popularului Puiu Călinescu poate fi citită AICI