Vara, crește înghesuiala din fața capodoperelor! Așa că m-am gîndit să scriu cîteva gînduri despre cum obișnuim să privim o operă de artă.
A venit vremea călătoriilor de concediu și, firesc, crește apetitul omului recent pentru întîlnirea cu marile opere de artă răspîndite prin marile muzee sau cu marile monumente ale marilor orașe sau pur și simplu cu marile orașe ale civilizației europene. Vara, crește înghesuiala din fața capodoperelor! Așa că m-am gîndit să scriu cîteva gînduri despre cum obișnuim să privim o operă de artă. Nu aș încerca niciodată să scriu cum ar trebui să privim o operă de artă, pentru că eu însumi sînt nesigur în privința asta. În plus, nu cred că există vreo normă în materia experinței privitului. Însă, m-aș plimba oricînd cu dumneavoastră printr-un muzeu, dar nu aș ști să vă „ghidez” eficient și să vă sugerez cum anume să priviți un tablou ori o sculptură. În schimb, v-aș observa reacția spontană, naturală, pe care ați avea-o la întîlnirea cu capodoperele și v-aș împărtăși-o, prietenește, la finele vizitei - v-ar folosi! În fine, poate că aș fi în stare chiar să formulez cîteva observații cu sens despre modul în care omul recent „metabolizează” marea artă a trecutului, dar nici de asta nu sînt prea sigur.
Așadar, în loc să scriu despre modul în care puzderia de turiști-vizitatori privesc colecțiile marilor muzee în vremuri estivale, poate că ar fi mai util să scriu despre modul în care capodoperele vremurilor trecute ne privesc pe noi. Uneori, ne pot chiar…deochea! Din căte știu, primul autor care a descris ceva de genul acesta a fost Stendhal (1783-1842) și, de atunci încoace, stările de rău pe care le are cineva expus unei abundențe estetice, se cheamă „sindromul Stendhal”. În „Rome, Naples et Florence”, un adevărat jurnal de călătorie prin Italia, publicat de autorul „Mănăstirii din Parma” în două volume, în 1826, găsim citatul esențial pentru speța sindromului Stendhal. Încă înainte să intre în Florența, coborînd Apeninii, autorul simte că nerăbdarea devine un soi de excitație nervoasă care îi grăbește pulsul. Apoi, odată ajuns în oraș, excitația nerăbdării devine adevărat extaz. Totul culminează cu vizita Bisericii Santa Croce, capodoperă a goticul italian. Stendhal este copleșit, căci în această biserică sînt înmormîntați Michelangelo, Alfieri, Machiavelli și Galilei! Sigur, Stendhal nu avea de unde să știe că, peste șase decenii , cînd nici el nu va mai trăi, tot în această Biserică unde se naște sindromul Stendhal va fi adus să odihnească în veac Rossini. Dar noi, care știm, nu ne putem opri să ne emoționăm în fața acestei bizare potriviri: dintre toți compozitorii vremii sale, Stendhal, altfel un meloman absolut, pe Rossini îl admira cel mai mult, îi va și dedica o biografie la puțin timp după călătoria aceasta…Așadar, Stendhal este copleșit în fața mormintelor din Santa Croce și, în această stare, vede frescele lui Volterrano pe plafonul capelei din colțul de nord-est al Bisericii. Iată cum povestește chiar el: „...Sibilele lui Volterrano mi-au dat, probabil, cea mai vie plăcere pe care pictura mi-a putut-o oferi vreodată. Eram deja într-un fel de extaz produs de simpla idee că sînt la Florența și de vecinătatea marilor oameni ale căror morminte tocmai le văzusem. Absorbit de contemplarea frumuseții sublime, le vedeam de foarte aproape, le atingeam ca să zic așa. Am ajuns la acel punct al emoției în care senzațiile celeste produse de arte frumoase întîlnesc sentimentele pasionale. Ieșind din Santa Croce, am avut palpitații - ceva ce berlinezii numesc „nervi” -, întreaga mea vitalitate fusese epuizată și mergeam cu teama să nu cad”. În această stare, Stendhal se așează pe o bancă și nu-și refuză deliciul de a citi cîteva versuri din Ugo Foscolo. Poemele marelui pre-romantic italian îi fac bine. Nouă, acum, ne-ar da fiori, pentru că - iarăși, Stendhal nu avea cum să știe - peste doar cîțiva ani de la această întîmplar, Foscolo va muri și unde credeți că va fi înmormîntat? Ei bine, da, la Santa Croce. Autorul versurilor cu care Stendhal se liniștește după vizita la Santa Croce, taman la Santa Croce va fi înmormîntat nu după mult timp. Revenim pe banca pe care Stendhal îți revine citindu-l pe Foscolo. După ce își vine în simțiri, francezul constată că puternica experiență estetică prin care tocmai trecuse îi făcuse atît de mult bine!
Destul de simplist, dicționarele de astăzi spun, toate, cam așa: sindromul Stendhal este o afecțiune psihosomatică, care se manifestă prin accelerarea ritmului cardiac, vertij, senzație de sufocare și chiar halucinații, fiind cauzată de supraexpunerea la capodopere de artă a anumitor persoane predispuse la această afecțiune. Medicii din Florența au observat că, an de an, un anumit număr de turiști prezintă aceleași simptome la contactul cu abundența de capodopere din minunatul oraș. Prin anii '70 ai secolului trecut, un medic de la Spitalul Central din Florența a denumit acest sindrom după numele ilustrei sale victime și a comunicat lumii, într-o carte de specialitate, existența sa. Ca în orice maladie, cazuistica a generat și unele concluzii interesante. Sînt imuni la sindromul Stendhal turiștii din America de Nord, Asia și italienii înșiși. Dacă în cazul localnicilor italieni este lesne de înțeles de ce, vă las deliciul de a comenta cum nord-americanii și asiaticii nu pot simți forța estetică a capodoperelor florentine la fel ca noi, europenii. Pe de altă parte, cei mai expuși la sindrom sînt turiștii care trăiesc singuri și au o puternică educație clasică și/ori religioasă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Se știe că, în fața intensității emoționale pe care o degajă o lucrare a unui mare maestru, oamenii sensibili ori labili reacționează ciudat: sînt cunoscute crizele de isterie sau chiar de violență împotriva lucrării ale unor privitori care, altfel, intraseră în sala muzeului aparent liniștiți. Cercetătorii care au studiat fenomenul au mai descoperit, de pildă, și faptul că unele capodopere ale marilor maeștri provoacă chiar porniri sexuale. Mari lucrări figurative (non-figurativul nu ne tușează atît de mult – oare, de ce nu mă mir?) determină, în organismul nostru, o accelerare a tuturor celor care provoacă dorința împreunării. Pornind de la numele autorului multora dintre aceste lucrări, a apărut pe piață sindromul Rubens. Maestrul carnalității și al despletirii, al senzorialității și al voluptuosului, al culorii aburoase și al privirilor umede induce, se zice, porniri din acest registru în privitorii săi. Dar asemenea, stări intense sînt generate și de anumite sculpturi – în general, cele care reprezintă oameni așezați sau în variații ale pozițiilor întinse, cu haine care tocmai alunecă pe corpul lor. Se zice că faimoasa lucrare antică `Gal murind” de la Muzeul Capitolini din Roma produce frisoane erotice, mai ales privitoarelor sensibile.
Autorii studiului referitor la sindromul Rubens (tot italieni, de data asta de la Institutul de Psihologie din Roma), culeg mărturii foarte intersante de la personalul muzeelor care supraveghează săli cu Rubens sau lucrări în acest gen, și care povestesc despre felul în care se comportă vizitatorii: suraveghetorii notează o abundență a gesturilor afectuoase între privitorii acestor lucrări. Un studiu făcut nu știu cum, dar plauzibil după părerea mea, spune că aproape 20% dintre vizitatorii galeriilor ori muzeelor care cuprind asemenea capodopere se simt stimulați să flirteze chiar în muzeu. Însă, nu vreau să închei acest text fără să vă provoc. Chiar așa de siguri să fim că lui Stendhal i s-a făcut rău din cauze de ordin psihologic? Supraexpunere la frumos? Dacă era pe-acolo și ceva destin? Pasiunea romancierului pentru cei doi mari italieni, Rossini și Foscolo, care amîndoi își vor dormi somnul în veac exact în acea biserică, să nu aibă nici un rol?
Recomandările noastre
