Editura Evenimentul si Capital

Războiul tranzacționiștilor în PSD | România lui Cristoiu

Ion Cristoiu
Autor: | | 1 Comentarii | 3335 Vizualizari

Prezent duminică seară în studiourile Antenei 3, Liviu Dragnea și-a exprimat supărarea pentru gestul lui Klaus Iohannis de a-i cere să plece din fruntea PSD după sentința de condamnare:

„Dar, sincer să fiu, nu ştiu dacă mai are rost să comunicăm de aici înainte, pentru că eu la o asemenea cerere nu mă aşteptam, recunosc. M-aş fi aşteptat să mă sune şi să-mi spună că îi pare rău şi că consideră şi el că această decizie e nedreaptă – şi sunt sigur că o consideră – dar nu la asta. Eu tot ce am făcut în ultimele luni, am stat cu mîna întinsă şi către preşedintele Iohannis şi către Guvern, chiar şi către PNL, în sensul de a construi ceva pentru această ţară. Am cerut public să lucrăm public la un proiect de dezvoltare pe termen lung pentru România, ori nu se doreşte, ori nu se poate, ori nu se vrea, ori nu se înţelege, ori nu e viziune, e un an care o să fie pierdut pentru România”.

 Supărarea lui Liviu Dragnea   își are rădăcinile, cum el însuși  mărturisește, în ceea ce s-ar putea desemna prin întrebarea:

Cum adică, eu ”am stat cu mîna întinsă către președintele Iohannis” și acesta, drept răsplată, îmi cere public demisia?

Presupunînd că starea sa de spirit e sinceră și nu teatrală,  găsesc momentul să-mi amintesc de un alt dezamăgit tot din același motiv:

Gabriel Oprea.

 În zilele tulburi,  cînd dincolo de cortină i se pregătea ghilotinarea politică, am avut o discuţie cu Gabriel Oprea. Despre ce-am zis eu şi ce-a zis el, despre contextul întîlnirii, voi scrie, poate, în Memoriile pe care nu le voi desăvîrşi niciodată. Pentru că sunt în afara secretului de tip off the record, voi reda însă ce i-am zis eu despre ce se întîmplă cu el în acele momente.

Relaţiile mele cu Gabriel Oprea au fost, asemenea relaţiilor cu toţi politicienii, politicoase,  fără a parveni la frecările unul de celălalt, cum li se mai întîmplă unor jurnalişti tineri, străini de adevărul zicalei cu tărîţele politice în care nu trebuie să se amestece ţinătorul de condei.

Despre ce-a făcut şi ce-a dres Gabriel Oprea n-am scris însă politicos.

 La vremurile sale de glorie din 2015, cînd Klaus Iohannis îi făcea onoarea unui tuşit cu  Înalt Subînțeles, iar Reţeaua ofiţerilor acoperiţi, a informatorilor şi colaboratorilor din presă îşi acorda  cobza cîntării fără hotare,  am criticat, în cîteva texte sforţarea publică evidentă a lui Gabriel Oprea de a fi pe plac Raţei mecanice de la Cotroceni. Cînd însă Gabriel Oprea a fost vîrît în maşina de descojit a unei campanii comandate, pentru că la un anumit moment n-a îndeplinit Ordinul de a trăda,  i-am luat apărarea. E o chestiune de sănătate morală a unei societăţi ca unei victime ciomăgite de măscăricii Palatelor să-i sară cineva în ajutor.

Pe parcursul întîlnirii, cînd a venit vorba despre mizeriile care i se întîmplă, am sărit în sus şi i-am zis, cît se poate de politicos, cam aşa:

Vă mai amintiţi funambuleasca dumneavoastră invocare a Preşedinţiei căreia i se subordonează UNPR?

Fără s-o ştim şi fără să merite asta, Cel de la Cotroceni şi-a întărit Puterea secretă, singura la care ţine, şiret moldo-valah cum e. Şi-a trecut prin Parlament Strategia de Apărare Naţională, temei legal pentru a-și plasa Guvernul Personal la Victoria. Şi-a pus în fruntea Serviciilor oamenii de casă. E pe cale să facă asta şi-n cazul Procuraturii.

La această întărire a puterii secrete, a unei puteri folosite, pentru a-şi lichida pe cei care nu-i ţin paltonul şi nu-i spun nevestei, dulce, că are genunchi de căprioară, aţi contribuit şi dumneavoastră.

– Da – a fost el de acord, poate şi pentru că era prea dărîmat ca să mă mai contrazică.

N-am mers mai departe cu expozeul. În acele momente, interlocutorul meu, clătinat amarnic de loviturile venite din toate părţile, numai de considerații politico-morale n-avea nevoie.

Dacă am fi adîncit discuţia pe tema asta, i-aş fi spus că sprijinirea necondiţionată a lui Klaus Iohannis, a adversarului din 2014, a fost o politică în conflict cu interesele UNPR. Uniunea avea un electorat de Stînga, prin Victor Ponta, care votase împotriva lui Klaus Iohannis. Acest electorat ar fi cerut din partea UNPR, după scrutinul prezidenţial, o politică dacă nu de ostilitate atunci măcar de răceală, în nici un caz de slujire a Adversarului. Ca să nu mai spun că prin ajutorul necondiţionat dat lui Klaus Iohannis ca să-şi treacă prin Parlament interesele, Gabriel Oprea a administrat lovituri mortale coaliţiei PSD-UNPR-ALDE, dezvăluită public drept o Alianţă fisurată.

De ce a făcut-o Gabriel Oprea?

Din credinţa  că se va pune bine cu Klaus Iohannis şi, mai ales, cu Poliţia Prezidenţială.

La fel a procedat şi Victor Ponta după scrutinul din 2014. Aşa cum am mai scris, după înfrîngerea din 1996, intrat în Opoziţie, Ion Iliescu, preşedinte al PSDR a pornit de a doua zi campania împotriva lui Emil Constantinescu. După scrutin, Victor Ponta, în loc să se aşeze pe o poziţie dacă nu de conflict, atunci măcar de controlare  a lui Klaus Iohannis, a prins să se pisicească pe lîngă cracul celui care-l învinsese. Milioane de oameni votaseră cu el împotriva lui Klaus Iohannis. Aceste milioane de oameni au aşteptat de la Victor Ponta să le întruchipeze antipatia faţă de Candidatul Propus de Dreapta.  După ce şi-a consolidat Puterea, Klaus Iohnannis s-a năpustit asupra lui Victor Ponta. Binomul SRI-DNA, Poliţia Politică Prezidenţială, l-a înhăţat pentru un fleac de pe vremuri. Pînă la urmă, Victor Ponta a trebuit să părăsească şefia Guvernului. La Palatul Victoria a venit Guvernul Personal al lui Klaus Iohannis. Guvern avînd drept principal punct de Program politico-economic finanţarea bunăstării absolute a cuplului Klaus Iohannis-Carmen Iohannis.

La această Operaţiune o contribuţie importantă şi-a adus Liviu Dragnea.

Un editorial publicat în Evenimentul zilei din 31 iulie 2015, sub titlul Prin Liviu Dragnea, Klaus Iohannis a făcut rost de un al doilea Partid al Meu: PSD.

Treceam în revistă acolo toate suspinele lui Liviu Dragnea pe la ferestrele Cotrocenilor. Urmînd exemplu Şefului, Olguţa Vasilescu (la vremea respectivă convinsă că  Binomul o va ocoli) ne da în cap cu coada măturii nouă, celor care o mustram pe Carmen Iohannis pentru obsesiile de modistă, atrăgîndu-ne atenția că nu trebuie s-o criticăm pe Prima Doamnă.

Era vremea cînd liderii PSD, instigați de Liviu Dragnea, ședeau cu mîna întinsă la Cotroceni.

Era vremea cînd liderii PSD, loviți de ceea ce magistral Răzvan Theodorescu  numea mentalitatea tranzacționistă la români, se iluzionau că  bezelele trimise către Cotroceni îl vor face pe Klaus Iohannis să-și tragă pe linie moartă interesele politice.

Concludeam astfel:

„Sub conducerea lui Liviu Dragnea, PSD se schimba radical faţă de Klaus Iohannis.

De la Războiul din timpul şefiei lui Klaus Iohannis – război pornit de Klaus Iohannis – se va ajunge în scurt timp, trecînd prin faza Partid friendly faţă de Preşedinte, în etapa Partid supus Preşedintelui, al doilea Partid al Meu, a lui Klaus Iohannis”.

Liviu Dragnea  a tranzacționat cu Klaus Iohannis pentru a fi șeful PSD, deși Procesul de la ÎCCJ  se constituia într-o mare vulnerabilitate.

 A venit însă un tranzacționist mai puțin pretențios:

Valeriu Zgonea.

Acesta oferă mult mai mult și la un tarif mult mai mic.

Pînă cînd și lui îi va lua locul altcineva.

Asta deoarece lideri PSD, ca și alți lideri politici din România tranzacționistă, nu înțeleg că  sunt anumite lucruri care nu se tranzacționează fără riscuri.

Da, în PSD e război.

E războiul tranzacționiștilor!




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate