Războiul Mondial al Fumătorilor

O carte cu un titlu care te poate duce cu gândul la orice. Marin Mălaicu-Hondrari, autorul, o prezintă în aşa fel încât devii şi mai încurcat.

Cartea „Războiul Mondial al Fumătorilor”: Nu e un roman de dragoste. Nu e despre „orfanii cu părinţi”. Nu e istoria unei prietenii. Nu e despre Loja Mondială a Fumătorilor. Nu e o distopie politică. Nu e despre escapade tabagice. Este toate acestea la un loc. O poveste pentru fiecare dintre noi: YOU’LL NEVER SMOKE ALONE.

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat „Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), „Cartea tuturor intenţiilor” (roman, 2006; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), „Apropierea” (roman, Cartea Românească, 2010; ediţia a II-a, Polirom, 2014; în 2015, „Apropierea” a apărut în Polonia sub titlul „Bliskość”, şi în Spania, cu titlul „Cercanías”, „La două zile distanţă” (poeme, 2011; premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania) şi „Lunetistul” (roman, Polirom, 2013). A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul după romanul „Apropierea”. Este o carte care va face furori la Gaudeamus, promit cei de la editura Polirom.

Fragment

Serviciul militar obligatoriu. România trebuie să-și întărească sistemul de apărare

Românii nu scapă de noi impozite. Categoriile ce vor fi vizate să rămână cu mai puțini bani

Dimineaţa, după ce mama a plecat la restaurant, iar tata la Valencia, m‑am instalat pe balcon. Beam cu înghiţituri mici un suc de portocale, cu privirea lipită de uşa farmaciei. Ea a ieşit până la urmă, dar nu şi‑a mai desfăcut părul, s‑a dus direct la măsuţa de pe tro­tuar. Am răsuflat uşurat. Venise momentul să acţionez. Am intrat în casă, mi‑am schimbat tricoul, m‑am dat cu deodorant, mi‑am aranjat părul, m‑am dus la bucătărie, am luat un cuţit şi mi‑am crestat pielea de pe podul palmei stângi, între linia vieţii şi a morţii, apoi am aşteptat să dea sângele. Nerăbdător, am pus cuţitul pe rană şi am apăsat mai tare. De data aceasta chiar a durut şi lama cuţitului s‑a înroşit. Am aruncat cuţitul în chiuvetă, mi‑am învelit palma în hârtie de bucătărie şi am coborât în stradă. Fusesem eficient, farmacista încă era la măsuţă. Mi‑am repetat în minte frazele gândite peste noapte. Mama mă învăţase spaniolă încă de mic, „nu se ştie niciodată la ce‑ţi va folosi“, zicea şi, Doamne, câtă dreptate a avut, numai că nu aveam exerciţiul conversaţiei, înţelegeam tot ce mi se spunea, dar răs­pundeam cu greu. Emoţiile m‑au făcut să uit de dure­rea din palmă şi, odată oprit în dreptul farmacistei, am intrat în vis. Am întrebat‑o dacă poate să mă ajute şi i‑am arătat palma bandajată rudimentar, cu hârtia îmbi­bată pe alocuri de sânge. S‑a ridicat şi m‑a îndemnat să o urmez. Răcoarea farmaciei mi‑a făcut bine şi am salutat fără să văd de fapt şi pe altcineva în afară de farmacista pe care am urmat‑o într‑o încăpere din spate. „Stai jos“, mi‑a zis, dar am continuat să stau în picioare, fără să reuşesc să văd unde m‑aş fi putut aşeza, iar până la urmă m‑am sprijinit de o masă. Mi‑a apucat mâna stângă şi a desfăcut hârtia, apoi, ţinând‑o cu două degete, a aruncat‑o la coşul de gunoi. M‑a dat cu o soluţie, după care mi‑a aplicat un bandaj. Cum stătea înclinată asupra mea, şuviţe din părul ei roşu mi‑au ars faţa de câteva ori. M‑a întrebat de unde ştiu spaniolă, „pentru că nu eşti spaniol, nu‑i aşa?“, a zis. I‑am spus că sunt român şi că mama mea e profesoară de spani­olă. „Locuiesc peste drum, cu părinţii mei“, am adăugat, sperând, naiv, ca ea să‑mi spună „am observat“ sau ceva asemănător, dar ea a zis doar „gata“ şi mi‑a mân­gâiat dosul palmei bandajate, sau poate că nu m‑a mângâiat, de fapt, poate doar şi‑a trecut palma peste el, dar pe atunci nu ştiam să deosebesc o mângâiere de o simplă atingere. Am urmat‑o în farmacie şi de data asta am văzut o doamnă în dreptul unei case de marcat şi am dat din nou „bună ziua“ şi doamna mi‑a răspuns fără să se uite la mine. „Mama mea“, a zis Elena şi eu am mai zis încă o dată „bună ziua“ şi atunci doamna s‑a uitat la mine şi a zâmbit. Elena s‑a apropiat de maică‑sa şi au schimbat câteva cuvinte, apoi maică‑sa a bătut pe casa de marcat, s‑a uitat la mine şi a zis: „Doi euro treizeci şi cinci, tinere“. „Poftim?“, am între­bat‑o, buimac şi stupid. „Face doi euro treizeci şi cinci.“ Şi atunci m‑am trezit din vis. Nu mă gândisem nicio clipă la bani. „Vi‑i aduc imediat“, am zis şi am tăiat‑o spre uşă. Elena mi‑a pus o mână pe umăr, făcându‑mă să mă opresc brusc, de parcă m‑ar fi îngheţat. „Lasă“, a zis, uitându‑se în ochii mei, „îi aduci mâine“; apoi către maică‑sa: „Stă peste drum“.

Am ieşit din farmacie şi am ajuns în apartament epuizat. M‑am prăbuşit pe canapeaua din salon şi am izbucnit în plâns. Simţeam sângele pulsând în rană. Mă ustura. Toată ziua am evitat cu bună‑ştiinţă să mai ies în balcon, iar după ce m‑am mai liniştit, chiar am reu­şit să dorm. Apoi am citit şi am butonat televizorul, învârtindu‑mă prin casă, rezistând eroic impulsului de a ieşi pe balcon. Când mă pansase îi văzusem pielea pistruiată de pe piept şi partea de sus a sânilor. Şi mi‑am amintit un detaliu mult mai important sau cel puţin căruia i‑am dat atunci multă importanţă. Mi‑am amintit că mi‑o prezentase pe maică‑sa şi mi‑am dat seama că asta dovedea că mă considera un adult. Ea, Elena, a fost primul om de pe lumea asta care mi‑a prezentat un alt om. Până atunci, întotdeauna eu fuse­sem cel prezentat. „Fiul meu“, se spusese despre mine, sau „nepoţelul“ ori „prietenul meu“. Pe măsură ce ziua scădea, mă convingeam de faptul că îşi prezentase mama pentru a crea o apropiere, o intimitate între noi.

Când am auzit grilajul farmaciei închizându‑se, am cedat ispitei şi am ieşit pe balcon. Bag mâna în foc că Elena s‑a întors spre mine şi mi‑a făcut un semn scurt cu capul şi eu i‑am făcut un semn scurt cu mâna ban­dajată, după care am fugit înăuntru. M‑am băgat în pat devreme, n‑am mai aşteptat‑o pe mama să vină de la restaurant. Am stat în întuneric şi am parcurs fiecare centimetru de piele de pe trupul Elenei.

A doua zi i‑am spus mamei că mă tăiasem deschizând o conservă şi că‑i datorez trei euro farmacistei. Tata încă nu se întorsese din cursă. Era perfect. Aveam să fiu din nou singur, toată ziua. M‑am aşezat în balcon. Aşteptam momentul potrivit pentru a coborî şi a‑i da Elenei banii. Am încercat să citesc, dar frazele erau scrise într‑o limbă de neînţeles în acele momente. Toate gândurile mele erau la Elena şi întreaga mea atenţie se concentra pe cei trei metri pătraţi din faţa farmaciei. Şi, până la urmă, Elena s‑a arătat. Şi iarăşi sunt gata să jur că s‑a uitat spre mine şi că a dat uşor din cap. Dar nu s‑a mai aşezat la măsuţă, a rămas să fumeze în prag. Nu ştiam ce să fac, să cobor, să nu cobor. A venit un client şi Elena s‑a dus repede la măsuţă, şi‑a stins ţigara, apoi a intrat în farmacie şi clientul a urmat‑o. Brusc, am înnebunit de bucurie: mama ei lipsea. Imediat ce clientul a ieşit am părăsit balconul şi am coborât în stradă. Am traversat, încercând să‑mi dau seama dacă între timp mai intrase cineva în farmacie.