Nu vă faceţi vreo problemă – chiar dacă nici nu v-aţi pus-o – fiindcă, realmente şi franciscamente, se poate rămâne în Assisi. E loc bberechet şi e timp. O oră. O zi. O lună. Un an. O viaţă... Până aici. Căci, de eternitate a beneficiat doar Sf. Francisc.

Acum, am a vă împărtăşi o impresie. Care, deşi a fost prima, mi-a rămas înfiptă ca un ţep în partea nesuferită a cerebelului (pentru că am şi o parte simpatică, haioasă foc!). Şi care s-ar putea să deranjeze oarece feng shui-uri credincioase, dar, din păcate, destul de bigotante, m-au deranjat impresia de fast neobosit, senzaţia jenantă (ca o băşicuşă pe călcâi lăsată de o pereche de pantofi noi!) şi convingerea că, pentru „Il Poverello” s-a cheltuit prea mult din rezerva de adoraţie monumental-lucrativă a tuturor sfinţilor lumii creştine.

Vezi, de exemplu, că deasupra mormântului său (aşezat pe vechiul loc al execuţiilor, unde era ridicat eşafodul – o idee menită parcă spre a curăţa maleficia acelui spaţiu infestat de crimă şi răutate, astfel că, din „colina Infernului”, ea a devenit a Paradisului!) s-a clădit o bazilică uriaşă – începută în 1227, la un an după ce Francisc a dispărut, la doar 45 de ani – impresionantă prin dimensiunile şi decoraţiunile ei, cu vitralii senzaţionale şi arcade spectaculoase (este, alături de bazilica din Siena, simbolul goticului italian!), cu uluitoarele picturi şi fresce semnate de Giotto (a căror măiestrie te încremeneşte pur şi simplu!), Cimabue sau de alţi mari pictori (Lorenzetti, Martini, Toritti, de Bonino, Cavallini, Rusuti).

Constaţi apoi, stupefiat, că întreg oraşul trăieşte din negoţul cu Sf. Francisc, întâlnit fie sub formă de statuete, crucifixe, cutiuţe, calendare, eşarfe, steguleţe, tricouri, pixuri, tripticuri, fie ca „instalaţii” stradale din placaj ori ca nume dat celor mai diverse produse: de la aranjamente florale şi reviste, la băuturi (bere, vin etc.), dulciuri sau chiar firmele unor mici locante. Astfel că numele săracului sfânt a devenit, de fapt, o sursă de bogăţie exorbitantă sau, cum ar zice franţuzul, „faramineuse” (pare că între Sf. Francisc şi o echipă de fotbal cu mulţi „tifosi” nu e nicio diferenţă!). Ceea ce nu prea consonează cu doctrina franciscană...

Sincer, faptul că la fiecare prăvălioară dintre sutele de pe Via San Francesco, Giorgeti, San Paolo, San Rufino, Santa Chiara sau San Gabriele dell’Addolorata, e imposibil să nu zăreşti binecunoscuta siluetă în rasă de culoare maro, cu capuciu şi cingol, împărţind firimituri porumbeilor şi vrăbiilor strânse la picioare şi, dedesubt, celebra maximă a Ordinului: „Pax et Bonum” (NOTĂ: Capuciul este gluga, iar cingolul e cingătoarea din lână albă, cu trei noduri, ce constituie un element specific al hainei religioase a franciscanilor – din acest motiv, în Franţa ordinul era numit „les Cordeliers” – simbolizând cele trei opţiuni făcute la intrarea în Ordin: ascultare, sărăcie şi castitate.), te trimite cu gândul mai puţin la solemnitate, smerenie şi emoţie, cât la un soi de oboseală a văzului. La o redundanţă a simbolului. La sastiseală.

Fiindcă nimic nu poate diminua sau, cumva, îndepărta admiraţia pentru tânărul acela (născut în 1181), care, după o copilărie veselă şi o adolescenţă de zurbagiu, la vârsta de 25 de ani ani, revenit dintr-un aspru prizonierat (în urma războiului cu peruginii), pune capăt unei crize spirituale sfâşietoare. Şi hotărăşte să îmbrăţişeze asceza şi doctrina renunţării (refuzând, de pildă, rangurile şi impresionanta moştenire lăsată de părinţi!). Spre pildă, îşi leapădă straiele nobiliare în piaţa publică, punându-şi pe el, în faţa episcopului, o simplă pânză de sac maronie, încins la mijloc cu o funie, iar în picioare o pereche de sandale. Ei bine, asta nu e la îndemâna oricui. Are legătură cu igiena sufletului, cu simplitatea, cu bunătatea, cu cuviinţa şi cu cumpătarea. Clar, „Pax et Bonum” nu este o maximă decalcifiată. E un concept filosofic şi etic. O chemare sfioasă la chibzuinţă (ceea ce vedem, astăzi, şi mai bine!) şi la moderaţie.

Epopeea franciscană nu este „should I go or should I stay”. Ci e un manifest decis pentru rămânere. La Assisi. Acolo, în stânga intrării în naosul Bazilicii, unde-l vedem – prin ochiul magistral al lui Giotto – pe Sfântul. Cum vorbeşte El cu păsările şi cum ne cuminecă.