Putin se poate mândri că, la un an de la intervenția trupelor Rusiei în Siria, în sprijinul regimului Bashar Al-Assad, manevra sa a răsturnat soarta războiului.

Regimul de la Damasc, sprijinit de forțele ruse, de cele iraniene și de Hezbollah, a obținut victorii importante. Acum, forțele guvernamentale siriene se află încleștate încumplita bătălie pentru recucerirea Alepului.

Inițial, experții din Statele Unite și cei occidentali, s-au grăbit să minimalizeze intervenția Rusiei în Siria, prorocind că aceasta va eșua, iar Putin se va împotmoli în uriașul păienjeniș de interese din Orientul Mijlociu.

S-a dovedit însă că această prognoză a fost eronată. Roger McDermott, expert în problemele Rusiei la Jamestown Foundation, a declarat pentru BBC:

„Observatorii occidentali s-au arătat în general sceptici față de desfășurarea de forțe ale Rusiei în Siria, neîncredere că acestea vor fi capabile să planifice, să execute și să susțină o operațiune atât de complexă și să facă față problemelor logistice implicate de aproizionarea forțelor aflate la distanțe atât de mari de Rusia.”

Însă, care au fost scopurile urmărite de Putin prin intervenția sa în Siria?

Moscova are o relație specială, strategică, cu Damascul, datând din timpul URSS. De multă vreme, ea a întreținut o mică bază navală pe coasta siriană și a păstrat legături militare strânse cu armata lui Assad, fiind principalul furnizor de echipamente al acesteia.

Teama lui Putin că își va pierde această influență în Siria a fost cea care l-a determinat să intervină militar.

Deși privirile opiniei publice internaționale au insistat mai ales asupra acțiunilor forțelor aeriene ruse, de o importanță crucială s-au dovedit și intensificarea antrenamentelor de către consilierii Moscovei cu trupele Damascului, ca și reechiparea și modernizarea armatei siriene.

Aceasta nu înseamnă că obiectivele Rusiei coincid întrutotul cu cele ale Siriei.

În vreme ce regimul de la Damasc insistă că încă dorește recucerirea întregului teritoriu pierdut din 2011 încoace, abordarea Moscovei, potrivit lui Michael Kofman, de la Wison Center care ține de Kennan Institute, este foarte diferită.

„Spre deosebire de Siria și Iran, Rusia nu are interes să lupte pentru recucerirea teritoriilor. Moscova a căutat să distrugă sistematic opoziția moderată siriană pe câmpul de luptă, lăsând în joc doar jihadiștii, blocând Statele Unite în cadrul unor negocieri cu bătaie ce depășește durata actualei administrații. În ambele aspecte, a reușit.”

Și Kofman adaugă:

„Scopul final al Rusiei este să-și asigure câștiguri prin acordurile de încetare a focului, în timp ce împinge încet încet negocierile către concluzia că opoziția regimului de la Damasc a fost distrusă pe câmpul de luptă, nemailăsând Occidentului alternative viabile.”

În fine, Michael Kofman dezvăluie:

„Rusia caută să-și minimizeze pierderile, lăsând ca forțele terestre ale altor actori să facă cea mai mare parte din treabă, cu ofițerii săi implantați având misiunea de a unifica eforturile militare și de a coordona loviturile.”

Operațiunea militară în Siria a reprezent și o excelentă oportunitate pentru generalii ruși de a proba capacitățile trupelor lor în condiții de război real, dar și de a oferi o „vitrină” în care au fost expuse cele mai noi trehnologii militare ale Rusiei.

McDermott spune:

„Statul Major rus vede asta ca pe o oportunitate de a testa sisteme noi și moderne, de a experimenta capacitățile de coordonare și comunicații și de a prezenta dovezi ale reușitei modernizării armatei sale.”

Forțele aeriene ale lui Putin au desfășurat în Siria unele dintre cele mai moderne aparate, deși nu același lucru se poate spune despre muniția pe care acestea o folosesc.

Campania aeriană a Rusiei s-a bazat mai ales pe așa-zisele „bombe proaste” (care sunt lăsate să cadă liber din avion – n.r.) de diferite tipuri, spre deosebire de campaniile aeriene moderne ale forțelor occidentale, la care majoritatea muniției este ghidată cu precizie.

Forțele speciale și artileria rusă s-au angajat și în lupte la sol.

Lovituri ale rachetelor cu rază lungă au fost executate de pe nave de război și submarine.

Chiar și singurul port-avion operațional al Rusiei se deplasează spre zona de război.

Siria a devenit un fel de expoziție a capacităților militare ale Moscovei.

Și consecințele diplomatice ale intervenției în Siria s-au dovedit un succes pentru Putin. Rolul său militar activ în regiune a dus la reconfigurarea și îmbunătățirea relațiilor cu Israelul, Iranul și Turcia.

Însă cele mai influențate de intervenția rusă în Siria au fost relațiile dintre Moscova și Washington, scrie BBC. Dintr-un anumit punct de vedere, Siria se poate adăuga Ucrainei, la dosarul în care Statele Unite și Rusia nu se pot înțelege.

Intervenția lui Putin a făcut ca Assad să nu poată fi înlăturat de pe tabla de șah a regiunii, ceea ce a determinat Statele Unite să-și revizuiască propria abordare și a încercat să dezvolte un soi de parteneriat cu Rusia.

Statele Unite au fost constrânse nu doar să trateze Rusia de pe picior de egalitate în plan diplomatic, dar și să-și modifice atitudinea față de regimul Assad, în ciuda faptului că până foarte puțin timp în urmă insista că acesta trebuie să plece, ca o pre-condiție obligatorie pentru orice înțelegere politică în Siria.

Astfel, intervenția lui Putin în Orientul Mijlociu s-a dovedit un succes pe toate planurile. Însă cum se va termina totul. Are Moscova o strategie de ieșire din război?

McDermott afirmă:

„Strategia de ieșire, dacă aceasta există, pare legată de întărirea capacității de luptă a armatei siriene și realizarea unor înțelegeri politice pe termen lung care să demonstreze că Rusia a redevenit o mare putere.”

La rândul său, Michael Koffman atrage atenția asupra importanței pentru Moscova de a încheia o înțelegere politică.

„Astfel de câștiguri militare se pot pierde rapid. În armata siriană încă domnește haosul, Iranul este atașat de Assad, în vreme ce Rusia este mai interesată de un joc la nivel mai mare cu Statele Unite. Iar fără o înțelegere politică pentru a le securiza, aceste succese se pot evapora, pe măsură ce opinia publică rusă va obosi și își va pierde răbdarea.”

Și Koffman conchide:

„Liderii ruși sunt conștienți că situația ar putea dura ani de zile și sunt tentați să ajungă la o înțelegere cât încă se află în avantaj.”

Foarte probabil înainte ca actuala administrație americană să-și încheie mandatul, pentru ca diplomația lui Putin, condusă de Serghei Lavrov să profite de slăbiciunile demonstrate și până acum de Obama și John Kerry. Viitorul președinte, fie acesta Clinton sau Trump, ar putea aduce surprize care să schimbe datele jocului de poker din Orientul Mijlociu.