Tentativa lui Liviu Dragnea – un „malfaiteur” care trăieşte numai din tentative, de orice: de la jaf, trădare, evaziune şi abuz, până la mituire, extorcare şi puci – deci, tentativa lui, chipurile dibace, dar de fapt e mai mult gestul sinucigaş al unui disperat, de a-şi apropia (şi apropria!) UDMR la votul pentru trecerea moţiunii, se pare că a eşuat.
Tot mai multe semne sunt că undeva, nu ştim la ce nivel şi în dreptul cui, a apărut vorba aceea cu „mintea cea de pe urmă”. (NOTĂ: Zicala, foarte inteligentă – v-o readuc aminte: „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!” – e un pic cam ofensatoare, însă n-are-a face, românul e învăţat cu vitregiile… Adică, pe prima – minte – a făcut-o praf, aşa că se roagă la Dumnezeu să-i dea, dacă se poate, ultimul grăunte de înţelepciune, ultima fărâmă de chibzuinţă, cea din urmă frântură de judecată şi socoteală, spre a fi în stare să ocolească, în fine, primejdia, să treacă puntea, să evite cumpăna blestemată. Din păcate, însă treaba rămâne ca-n gară, în sensul că se sfârşeşte în coadă de peşte, fiindcă nu se ştie dacă Dumnezeu e fraier şi se-nduplecă de fiecare dată în faţa prostiei şi a smintelii, mai ales că cererile abundă din ce în ce mai insistent!).
Sunt două posibilităţi. Ori ulanii Hunor, Markó şi Borbély, din secta „codrilor albaştri” condusă de Verestóy, şi-au dat seama nu doar că cererile lor sunt mai mult decât exagerate, ba chiar lipsite de obraz, dar şi că, în ciuda promisiunilor lui Dragnea şi a votului PSD+ALDE, treaba s-ar fi împotmolit la CCR (care nu ar fi admis o şi mai accentuată autonomie a ţinutului secuiesc, decât cea destul de largă pe care o are acum!). Pe de altă parte, UDMR – această adunare compozită a grofilor politicii maghiare în România (însă la cât de bine servesc ei şi apără interesele ţării, particula „R” din titulatură ar trebui scoasă!) – fondată, atenţie! chiar în ziua de 25 decembrie 1989 (ai zice că se aflau deja în blocstarturi!), nu a conceput, de 28 de ani de când e pe scena politică, cu toate că ea nu este o formaţiune politică, ci doar o uniune constituită pe baze etnice, deci, nu a conceput să nu fie luată parteneră la guvernare. Cu orice partid, în orice coaliţie, cu stânga, cu dreapta, cu comuniştii, cu liberalii, cu ţărăniştii, nu a contat, s-a lipit de oricine i-a mai satisfăcut câte o poftă, i-a mai cârpit câte un compromis, i-a mai făcut câte o concesie. Pentru UDMR, care, nota bene, nu mai serveşte demult interesele comunităţii pe care pretinde că o reprezintă, ci numai pe cele ale camarilei ultra-corupte a Uniunii, totul e posibil şi moral. Şi, bineînţeles, eminamente de sorginte maghiară. Dacă ar fi să facem un nevinovat joc de cuvinte, am zice că singura sa coloană dreaptă este…a 5-a!!
Ori, iată, în sfârşit, şi a doua parte disjunctivă, Dragnea şi-ar fi tras sufletul (mă rog, un fel de a zice!) şi şi-ar fi domolit cu prudenţă avântul pustiitor. Se ştie că profilul său moral lacunar, caracterul său fragil ca o smicea, structura sa firavă – toate datorate, fireşte, extracţiei sale modeste şi zestrei genetice paupere primite la ivire – îl fac să-şi piardă minţile şi să fie pe punctul de a da foc la ţară, partid şi popor, atunci când nu e lăsat să-şi împlinească aspiraţiile şi ambiţiile de lider maxim. Iar, de departe cea mai mare dorinţă a sa este să fie liber. Să nu mai aibă coşmaruri cu incinte sufocante de 2x2 fără geam. Să nu i se mai pară, în zori, când ziua se-ngână cu noaptea, exact la ora propice descinderilor, că, în loc de cântatul cocoşilor din bătătura părintească, aude bătăi mascate în poarta ranch-ului şi zăngănit infernal de cătuşe.
Ne puteți urmări și pe Google News
De-aia mă bate gândul să cred că Liviu Dragnea nu e de condamnat pentru isprava asta cu ungurii. Nici nu vă imaginaţi dvs. cât de mare, cât de înălţătoare, cât de emoţionantă şi cât de mistuitoare poate fi setea de libertate a unui băieţel sfrijit născut prematur, crescut şi educat în spiritul valorilor şi respectului pentru de neatârnare, cu vâna de bou în mână, în ograda unui şef de post de miliţie, dintr-o comună din fundul Teleormanului. Ea poate să-l doboare.
Totuşi, trebuie dojenit pentru tentativa (alta!) de „puroificare etnică”. „Bine, măi Liviule, se poate?! Ce-ar zice tac-tu şi mă-ta dacă s-ar pomeni cu plăcuţe bilingve la poartă?!”.
Recomandările noastre
