Sprijinul umanitar şi în cazul urgenţelor civile este binevenit. Un act umanitar şi de prietenie este să ajuţi pe cineva la nevoie, fie că se confruntă cu inundaţii, incendii de pădure, cutremur sau are nevoie de ajutor pentru un caz de transport de răniţi, de sânge sau de pături. Unele state, precum cele nordice, şi-au făcut un stindard şi o marcă din ajutorul umanitar pe care- l acordă oriunde în lume, fiind în stare să pună pe teren, în 24 de ore, 2.500 de oameni pregătiţi să intervină (cazul Suediei) la solicitarea unui stat adresat ONU sau agenţiilor sale.
Pe de altă parte, există state în care protecţia civilă a rămas parte a misiunilor armatei naţionale. Deci sprijinul umanitar şi misiunile civile de management al crizelor sau reconstrucţie postcriză sau post-conflict se realizează cu avioane militare, cu personal militar, cu instrumentar, ordine, doctrină şi planificare militară. Unii ar spune că e bine, pentru că intervenţia se face ordonat, iar lanţul de conducere unic e un avantaj. Poate. Însă structura democratică a statelor europene valorifică varianta civilă a misiunilor, ţinând cont de acceptabilitatea civililor în spaţiile lovite de năpastă, de diferite etnii şi confesiuni, în spaţii de conflict, comparativ cu respingerea proporţional de violentă a militarilor în zonele de conflict sau post-criză.
Iată însă că în Serbia a fost înfiinţat, în urmă cu câţiva ani, un asemenea centru regional pentru urgenţe civile care deserveşte întreaga regiune a Balcanilor de Vest. La Nis, Federaţia Rusă a găsit cu cale să înfiinţeze o asemenea facilitate, pentru toată regiunea, o bază militară de protecţie civilă şi intervenţie umanitară plasată în spatele României, într-un spaţiu care aspiră spre integrare europeană şi care are reticenţe în integrarea euro-atlantică. Memoria istorică a jucat un rol important în relaţiile NATO-Serbia, aşa cum aceeaşi susţinere istorică a „slavilor sudici” a făcut ca Rusia să genereze această capabilitate, un instrument major de politică şi proiectare a intereselor în Balcanii de Vest, dar în special un mijloc pentru a menţine o bază militară în Serbia, în mijlocul Balcanilor.
Năpasta vine des peste oameni, încălzirea globală face ca intemperiile să se repete regulat, de câteva ori pe an, într-o regiune ca Balcanii de Vest. Dar sunt şi alte motive, şi alte interese ce fac să existe necesitatea transportării de trupe şi echipamente în regiune: un program ambiţios de pregătire şi antrenare a militarilor implicaţi, interoperabilitatea cu protecţia civilă locală, sârbă, muntenegreană, greacă sau bosniacă, de toate culorile, nevoia de a socializa şi a se cunoaşte la nivelul instituţiilor responsabile de protecţia civilă, ajutor umanitar şi răspuns la urgenţe civile. Şi atunci, acest dute vino peste teritoriul României cu avioane militare de transport, cu trupe şi echipamente, se înteţeşte sau se amplifică.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu înseamnă că cine ştie ce se întâmplă. Salutăm ajutorul „frăţesc” pe care Moscova îl acordă dezinteresat în regiune, în momentele de restrişte. Dar de ce nu avem un centru regional de auto-ajutorare a statelor aspirante ca formă de cooperare regională? Sau legat de UN-OCHA, agenţia ONU pentru afaceri umanitare? Sau de UE, de comisarul pentru ajutor umanitar? Nu cumva ar trebui mai multă atenţie faţă de acest cui al lui Pepelea plasat în spatele României şi pe care îl poate vizita oricând proprietarul de la Moscova? Un punct obligatoriu de reflecţie, mai ales în contextul evenimentelor din Ucraina, al revizionismului şi revanşardismului manifestat de către Federaţia Rusă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
