La 30 de ani, Modest Petrovici Musorgski conta, deja, drept un muzician important în Sankt Petersburg, ceea ce, ţin să precizez, era mare lucru avînd în vedere concurenţa şi profilul cultural al marelui oraş.
Înzestrarea sa excepţională pentru muzică, niciodată dezvoltată sistematic, într-o şcoală, dar cultivată cu sensibilitate de părinţii săi încă din copilărie cu profesori privaţi de pian, unii mai buni, alţii mai răi, a putut rodi urmare a unor întîlniri deopotrivă decisive şi numeroase: de la cele cu Dargomiski, Borodin şi Stasov (întîlniri care l-au plasat definitiv în destinul său de muzician), pînă la cele cu Balakirev sau Rimsky-Korsakov (întîlniri în urma cărora a învăţat mult). Totuşi, Musorgski a legat cea mai intensă prietenie cam pe la 30 de ani, abia în 1870, cînd l-a cunoscut, cel mai probabil la Stasov în casă, pe arhitectul şi pictorul Victor Hartmann, care era cu 5 ani mai în vîrstă. Hartmann şi Musorgski se potriveau în atît de multe privinţe şi nu le-a luat deloc mult timp să ajungă să se admire reciproc şi deschis, să se simtă solidari întru acelaşi crez cultural şi naţional, căci în Rusia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea cele două crezuri mergeau frecvent împreună. Moartea cu totul fulgerătoare a lui Hartmann, în 1873, abia la trei ani după ce se cunoscuseră, l-a răvăşit pe Musorgski, care, în acea vreme, lucra la „Boris Gudunov”. În 1874, cîţiva prieteni şi admiratori au organizat la Petersburg o expoziţie omagială, strîngînd cîteva sute de tablouri, desene şi schiţe ale lui Victor Hartmann, inclusiv cîteva zeci de desene din colecţia muzicianului. Expoziţia l-a impresionat pe Musorgski. Aproape în transă, acesta a compus una dintre cele mai celebre lucrări pentru pian din întreaga, enroma creaţie rusă: „Tablouri dintr-o expoziţie”. Sînt 10 părţi, fiecare dintre ele fiind inspirată de o anume lucrare din expoziţia omagială, iar între ele este intercalat cîte un moment intitulat „Promenadă”, în care simţim starea compozitorului care trece, adesea nerăbdător, de la un tablou la celălalt. Cele mai multe dintre tablourile lui Hartmann care au inspirat „tablourile” lui Musorgski s-au pierdut, aşa că ni le putem decît imagina. Sigur că muzica lui Musorgski şi comentariile lui Vladimir Stasov, care a văzut şi expoziţia, ne sînt de mare ajutor. Totuşi, efortul cuiva care nu este deloc familiarizat cu stilul plastic al lui Hartmann este insuficient. Aşa că e mult mai util să ascultăm muzica aşa cum este, încercînd să o înţelegem ca atare, fără să o socotim un pretext sau un subtext pentru un alt gen de creaţie.
În zilele noastre, sîntem mai obişnuiţi cu varianta orchestrală a acestei compoziţii – mai ales cu cea aranjată de Maurice Ravel. Posibilităţile cromatice ale unei orchestre sînt indiscutabil superioare oricărui instrument individual, aşa că succesul versiunii orchestrale este perfect explicabil. Cu atît mai mult cu cît mari dirijori, precum Abbado, Mehta sau Celibidache, au realizat splendide înregistrări. Succesul opusului este, în orice caz, enorm, căci nenumăraţi muzicieni au încercat orchestraţii sau doar transcripţii pentru diverse instrumente, în cele mai diverse formule de ansamblu (există şi o interesantă orchestraţie pentru un trio de acordeoane, dar şi una pentru balalaikă, domra şi acordeon!).
Foarte recent, am primit o frumoasă înregistrare a „Tablourilor” şi vreau să o menţionez aici din cel puţin două motive. Dar, mai întîi, să spun despre ce e vorba. Ultimul cd al pianistei Ana Silvestru, abia apărut, se intitulează „Dreams of a Pianist” şi cuprinde trei opusuri: Franz Liszt - Variţiuni după „Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen“ de Bach; Vladimir Scolnic – Keyboard Games; Vladimir Scolnic – Simply irresistable dreams of a Pianist; Modest Musorgsky – Tablouri dintr-o expoziţie. CD-ul a fost înregistrat în Elveţia şi produs în Polonia.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ana Silvestru, un admirabil pianist, îşi construieşte de cîţiva ani cariera în afara României, dar cu România în suflet. Şi în muzică, ca şi în alte domenii, orice tînăr care vrea să facă performanţă, care vrea să încerce Cerul, trebuie să plece din România. Ana Silvestru este unul dintre aceşti tineri după care plîngem toţi cînd pleacă, dar pentru a căror revenire nu facem absolut nimic. Dimpotrivă, facem tot posibilul să cultivăm în continuare mediocritatea, contraperformanţa şi sindicalismul comunist ca pentru a-i ţine departe. Isprava artistică a Anei Silvestru se cere a fi menţionată nu doar dintr-un idiot sentiment de mîndrie naţională (mîndri ar fi trebuit să fim dacă Ana Silvestru şi alţii ca ea făceau aici, fără să plece, ceea ce fac în lume!), ci din datoria de cronicar pentru memoria culturii române. Chiar dacă nu face muzică în România, Ana Silvestru este parte a culturii române, iar cd-ul „Dreams of a Pianist“ este o certă valoare adăugată la cultura noastră sonoră. În al doilea rînd, fac menţiunea acestei apariţii discografice pentru că are o calitate muzicală excepţională. Ana Silvestru reuşeşte un sunet rotund, bogat, flexibil şi convingător. Fiecare tablou este o experienţă a lumii, o ipostază a ei, iar promenada este deopotrivă discontinuitate şi adevăr, căci uimeşte curajul artistic cu care Ana Silvestru susţine coerenţa între promenade, dar şi hiatusul absolut modern pe care aceste părţi non-vizuale le induc între tablouri, în ansamblul expoziţiei. Nu în ultimul rînd, mi se pare admirabilă abilitatea Anei Silvestru de a găsi punctul comun al celor două arte: pictura şi muzica. Aparent, vizualul şi auditivul există independent unul de celălalt. Muzică poate face foarte bine un orb, aşa cum pictura poate fi făcută foarte bine de un surd. Totuşi, ceva le uneşte, ceva comun au orbul şi surdul cînd simt lumea: experienţa ritmului. Ritmul este legătura între vizual şi auditiv, iar ştiinţa cu care Ana Silvestru interpretează ritmurile partiturii este, cum ziceam, impresionantă.
Pentru Musorgski, experienţa expoziţiei omagiale Hartmann din 1874 trebuie să fi fost un prilej de dureroasă aducere aminte a prietenului dispărut. Dar asta este experinţa lui Musorgski şi atît. Să încerci să o recreezi este şi inutil şi imposibil. Atunci, atractivitatea acestei compoziţii constă tocmai în recrearea tablourilor şi a plimbării printre ele, iar nu a stării particulare a compozitorului. Emoţia lui Musorgski a fost, oricît de intensă, trecătoare şi cu totul particulară. A rămas opera npscută din emoţia care a murit demult. Dar experienţa unor tablouri într-o expoziţie este statornică şi de toată lumea împărtăşită, chiar dacă într-o infinită gamă a subiectivităţii. De aceea, „Tablouri dintr-o expoziţie” este o lucrare atît de ofertantă pentru interpret. Iar Ana Silvestru asumă această libertate cu o siguranţă entuziasmantă. La sfîrşitul audiţiei, nu ştii ce să admiri mai întîi: tablourile lui Musorgski sau promenada Anei Silvestru printre ele.
Recomandările noastre
