2014 este anul centenar Corneliu Coposu. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mişelii şi oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică.

A fost un om demn, curajos şi onest. A refuzat orice pactizare cu forţele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opţiune cu ani lungi şi chinuitori de temniţă, domiciliu forţat şi perpetuă supraveghere. Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor lui Ceauşescu, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Avea vocaţie de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor si fireasca modestie. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist şi romancier care se împăuna până la saţiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproşat, jumătate în glumă, jumătate în serios: "Ţie ţi-l datorăm!" Într-o vizită la Washington, la o recepţie, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câţiva intelectuali şi a conversat cu noi despre direcţiile vieţii politice din România. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu. Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democraţii precum în perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorile democratice şi pro-occidentale. Când am spus că decesul lui C. Coposu a însemnat sfârşitul epocii eroic-principiale a Convenţiei Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu şi partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul şi viitorul României. Exigenţele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziţia monarhistă, dădeau coşmaruri nomenclaturii resuscitate şi tot mai însetată de revanşă. Se putea tolera o Convenţie la putere, atât timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenţei anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcţia de preşedinte (nu şi puterea reală) a fost legat de convingerea sa (şi a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înşelat bătrânul bolşevic. Evident, dacă ar fi trăit Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanţilor lui Emil Constantinescu şi că forţele civic-democratice vor fi treptat marginalizate şi eliminate din joc. Ştiu cât de obedient era fostul rector al Universităţii din Bucureşti cu preşedintele PNŢ-CD. Am trăit eu însumi cel puţin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-şi ajusteze reacţiile şi comportamentul.