"Să ajungeţi dumneavoastră la 100 de ani şi ultima voce pe care o veţi auzi să fie a mea!" Cu această urare, pe care obişnuia să o adreseze publicului său în concerte, Frank Sinatra a încheiat o scurtă declaraţie de presă dată în februarie 1995, prin care a anunţat că nu va mai da concerte niciodată.

Într-un concert, cu cîteva luni înainte, rămăsese fără aer şi doar intervenţia rapidă a fiului său care dirija orchestra şi a impresarului său alfat în culise opriseră căderea lui, în leşin, pe scenă. 1995 era anul în care împlinea 80 de ani. Aşadar, anul retragerii sale definitive a fost şi anul în care lumea întreagă l-a sărbătorit pentru împlinirea venerabilei vîrste. Primea onoruri supreme din toate părţile. Empire State Building a fost cu totul învelit în albastru (culoarea ochilor săi inspiratori de supra-nume) în decembrie 1995, de ziua sa de naştere. A primit cea mai înaltă decoraţie posibil de acordat unui cetăţean american, Medalia de Aur a Congresului, prin votul unanim şi entuziast la Congresului SUA. Medalia de Aur a Congresului a fost instituită în 1776 şi, de atunci pînă la Frank Sinatra, doar 350 de americani o primiseră. La ceremonia de înmînare, Bill Clinton era mult mai emoţionat că stă lîngă Sinatra decît Sinatra că stă lîngă preşedintele Americii şi nu e de mirare. E firesc ca preşedintele Americii să fie emoţionat cînd stă pe scenă lîngă America însăşi! Anul a fost plin de showuri şi concerte omagiale, de la Las Vegas la New York şi de la Chicago la Miami. Pe scena premiilor Grammy din acel an, Bono rostise un scurt discurs în care l-a omagiat pe Sinatra cu respect şi căldură, numindu-l "şeful tuturor". Lui Sinatra nu-i prea place rockul, a spus Bono, dar lumea rockului îl adoră, pentru că de la el a învăţat atitudinea! Omagiile curgeau din toate părţile – aveai impresia că cele mai puternice staruri din cinema şi muzică stau la coadă după cîte o posibilitate să îşi exprime public aprecierea pentru el. Vedete mai vechi sau mai noi se înghesuiau în reviste şi emisiuni tv să-şi exprime omagiul , să spună poveşti despre el şi, la mare cinste, treceau cei are îl cunoscuseră personal într-un fel sau altul. Şi totuşi, Frank Sinatra era trist. A refuzat cele mai multe invitaţii de a fi celebrat în prezenţa sa – a acceptat numai vreo două tot anul. Era trist pentru că, deşi lumea aceea era la picioarele lui, lumea lui murise deja. Se duseseră, pe rînd, Tommy Dorsey, Marylin Monroe şi Jack Kennedy, Judy Garland, Sammy Davis, Ava Gardner, Sam Giancana şi atîţia alţii. La doar două luni după ce Frank Sinatra a împlinit 80 de ani, Dean Martin a plecat şi el ("astăzi, lumea a făcut un cadou frumos îngerilor", va spune Joey Bishop în ziua morţii lui Dino). După ce Dino s-a stins, Frank nu s-a dat jos din pat două zile, pradă unei depresii puternice. "Era fratele meu. Nu prin sînge, ci prin liberă alegere. Era, pentru mine, ca aerul din jur. Îl repsiram fără să-mi dau seama cît îmi este de imporant. Acum mă sufoc" – a spus Sinatra la prima sa ieşire publică după decesul lui Dean Martin. Cîteva luni mai tîrziu, faimosul hotel şi cazino "The Sands" din Las Vegas, care a fost simbolul unirii de destin între teribilul oraş şi Frank Sinatra, era demolat pentru ca, pe locul său, să se nască un proiect imobiliar extravagant, cu mult mai extravagant decît putea "The Sands" să fie. Nu peste mult timp, Sinatra a ajuns la spital de cîteva ori din cauza unei penumonii care nu mai trecea. Lumea aştepta, deja, vestea. Întors de la spital, Frank Sinatra şi-a aprins o ţigară "Camel" (erau ţigările lui favorite) şi a savurat un pahar de bourbon. Cînd lumea a aflat asta, a zîmbit. Frank rămăsese Frank – his way was his way! Dar nu a mai apărut în public. Shirley MacLaine, bună prietenă, a dezvăluit presei la jumătatea anului 1997 că "Frank se prăbuşeşte". În mai 1998, inima lui s-a oprit. <iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/78I0wjmgE0o" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Adevărul este că, în ultimii 10-12 ani ai vieţii sale, Sinatra începuse să se simtă ca un dinozaur în lumea noastră. Venea dintr-o lume despre care contemporanii consumatori de entertainment nu ştiau mare lucru. Sigur, ducea cu el o legendă, ducea cu el poveşti incredibile cu gangsteri, preşedinţi, femei frumoase şi mulţi bani, cu Hollywood şi Las Vegas, ducea cu el o muzică fantastică, ducea cu el un spirit al unei Americi adorabile în care farmecul jazzului din anii nebuni de dinainte de război se maturizase şi produsese deja un stil – dar, cu toate astea, Sinatra chiar era un dinozaur. Sinatra a fost unul dintre foarte puţinii artişti care au exprimat o lume printr-un stil. Sigur că lumea aceea, a lui, în care trăia atît de intens de parcă o luase în stăpînire ("Asta e lumea lui Sinatra, noi doar trăim în ea", glumea adesea Dean Martin) nu mai exista cam de prin anii 70. Dar stilul lui Sinatra era la la fel de proaspăt şi de atractiv. Stil şi atitudine – acestea sînt cele două moşteniri vii pe care Sinatra le-a lăsat în urmă şi care, cred, vor rodi în mii de alţi artişti de aici înainte atît timp cît va mai exista entertainment. Muzica lui, minunată pur şi simplu, transmite coordonatele genului Sinatra: curajos şi elegant, flamboaiant, dar "classy", un pic "old style", masculin, plin de umor, inteligent. Un rafinament aparte, cuplat de natură cu un timbru vocal recognoscibil dintr-un milion, cu nuanţe de lemn preţios şi cu armonice vocale de consistenţa coniacului fin. Contribuţia lui la arta interpretativă este, de asemenea, foarte importantă. Frazarea sa e unică şi improvizaţia de cuvinte în jurul textului stabil al melodiei este marca sa sclipitoare. Evident, nu-mi propun aici să spun cine a fost Frank Sinatra. Este nevoie de cîteva sute de pagini ca să poţi cuprinde în cuvinte pe acest om cu adevărat mai mare decît viaţa însăşi. Pentru cei care îl iubesc şi, prin ricoşeu, iubesc şi isprăvile sale în faimosul "Rat Pack", există pe piaţă o carte foarte agreabilă, scrisă lejer, cu farmec frivol, terminabilă într-o zi, din care se pot afla multe detalii: "Rat Pack. Frank Sinatra şi prietenii lui în anii de glorie ai lui Kennedy şi ai Mafiei", de Javier Marquez. Editura RAO. Titlul este cît se poate de comercial, dar e onest. Găsim în carte exact "marfa" anunţată pe copertă. Face foarte bine, dacă avem o după-amiază de pierdut în casă, fără chef de cultură mare, fără filme de văzut împrejur, fără porniri internautice şi fără alte bătăi de cap. Şi, da, la fel vă doresc şi eu, să vă prindă suta de ani şi ultima voce pe care o veţi auzi a lui să fie! <iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/ab68Z4U_cEw" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>