Povestea unei lumi dispărute: cursele de cai din România

Povestea unei lumi dispărute: cursele de cai din România

Mircea Ştefănescu are 79 de ani şi a câştigat nouă derby-uri de trap, mai mult ca oricare alt driver din istoria lumii.

El îşi aminteşte, în exclusivitate pentru EVZ, de lumea fascinantă a hipodromurilor de altădată, de pe care nu lipseau regi, mari industriaşi, miniştri, dame din înalta societate şi oameni simpli, robiţi de patima pariurilor. Ştefănescu deplânge starea actuală a hipismului românesc, care a supravieţuit comunismului pentru a-şi da duhul în tranziţie. Mircea Ştefănescu are o mână de regrete, mici probleme cu auzul şi multe amintiri dintr-o vreme în care oamenii şi caii erau mai buni şi se sprijineau unii pe alţii, ca în basme.

Amintiri cu Malaxa şi Dej, şi Regele Mihai, şi Petru Groza, şi Toma Caragiu, şi Radu Cosaşu. Amintiri cu aristocraţi şi jochei, cu pariori şi trişori, cu domni eleganţi şi dame simandicoase, cu cai împuşcaţi şi hipodromuri distruse, cu vieţi luate de la capăt şi distruse din nou.

Cel mai galonat dintre driveri Statisticile vor ţine minte că a câştigat nouă derby-uri (derby-ul e acea specie minunată a curselor de trap la care participă caii de patru ani). E un record neegalat în nicio altă ţară a lumii. Mircea Ştefănescu ţine minte altceva. Că în sulki, conducând bidiviii spre victorii, a trăit cea mai frumoasă dintre vieţi. N-a fost liniştită, cum e viaţa frumoasă care ni se arată prin reclame, cu tineri zâmbind fericiţi în faţa unei ceşti cu cafea. Lui Ştefănescu i-a fost greu. A fost exmatriculat din şcoală, a dormit prin parcuri, s-a rătăcit şi, apoi, şi-a regăsit destinul când a ajuns pe hipodrom. Cumva, n-a mai plecat niciodată de acolo. Un bătrân îşi aminteşte Acolo unde se termină Calea Moşilor şi începe drumul Colentinei, pe o bancă dintr-un parc plin de bănci goale, un bătrân îşi povesteşte viaţa. Mircea Ştefănescu spune totul rar. Nu se mai grăbeşte, cursele s-au terminat.

Ne puteți urmări și pe Google News

S-a născut într-o zi de aprilie, în 1929, la Bucureşti, copilăria şi-a petrecut-o însă în Cadrilater, apoi istoria s-a precipitat, şi ai lui s-au întors în Capitală. Era în 1942, în război, iar Ştefănescu îşi începea adolescenţa ca tânăr simpatizant legionar în Liceul Polizu. Pe atunci, disputele politice, chiar şi între puşti, se terminau cu o cavalerească luptă corp la corp. Ştefănescu s-a bătut cu un coleg, a fost dat afară din şcoală, s-a certat cu părinţii şi a rămas pe drumuri. „Am fost boschetar, am dormit pe sub poduri“, mărturiseşte zâmbind.

Timpul a filtrat totul. Asta s-a întâmplat demult, şi Mircea Ştefănescu are puterea să râdă de neghiobiile din prima tinereţe. Avea un profesor care juca rugby, iar Ştefănescu îi ducea geanta la meciuri. Într-o zi, profesorul s-a dus la hipodrom, la Băneasa, pentru curse, Mircea l-a însoţit şi de aici totul e un fericit hazard. „M-a chemat soarta acolo“, spune Ştefănescu, după mai mult de şase decenii.

Pariorul Petru Groza Caii erau speciali. Boierii vremurilor, inginerul Matac, Barbu Grăjdărescu de la Dolj, colonelul Georgescu, industriaşul Mociorniţă, toţi aveau exemplare superbe. Hipodromul de la Băneasa trăia departe de ziua când comuniştii aveau să-l distrugă. Era mare, al doilea din Europa, după cel din Paris, şi întotdeauna plin. Aici a câştigat Ştefănescu primul derby, în 1960, cu Straja, un cal care a murit demult (în aproape optzeci de ani, driverul a plâns la multe înmormântări). 1960 avea să fie şi ultimul an pentru minunăţia arhitectonică de la Băneasa. Dej a decis că hipodromul trebuie demolat.

„Ca să fim corecţi, Dej ceruse să se găsească o soluţie, însă administratorii de la hipodrom s-au culcat pe o ureche, au tot zis că nu-l dărâmă. Însă pe 15 martie 1960 a trebuit să plecăm. Partidul ne dăduse ultimatum cu o săptămână înainte“, îşi aminteşte Ştefănescu. Dacă îl urăşte pe Dej? „Nici vorbă! Îl iubesc, pentru că a scăpat ţara de ruşi, el a fost corect cu noi şi cu caii, chiar dacă nu era pasionat. Petru Groza era parior“, spune Ştefănescu. Drumul la Ploieşti

După decizia lui Dej de a face Expoziţia României pe locul hipodromului („l-au dărâmat greu, cu dinamită...“, îşi aduce aminte Mircea Ştefănescu, vrând parcă să spună că lucrurile bune mor greu), jochei, grăjdari, driveri s-au refugiat, toţi, la Ploieşti.

A fost o aventură: „Am plecat noaptea, am mers pe jos, 60 de oameni am fost, cu mine în frunte. Mi-am luat nevasta la braţ, i-am pus un felinar de gât calului meu de-atunci, Narcis, şi am mărşăluit spre Hipodromul din Ploieşti. Numai drumul ar fi bun de un film. Am avut şi doi litri de vişinată la noi, să treacă timpul mai uşor. Doamne, ce-a fost atunci... Mai veneau maşini, ne claxonau...“.

Oameni şi cai plecaţi în bejenie. Publicul a continuat să-i iubească şi a făcut naveta după ei, la Ploieşti. Duminică plecau garniturile de tren pline, muncitori în costume strâmte, cu băşti proletare, toţi se înghesuiau în „personale“ cenuşii, cu gândul că se vor îmbogăţi la curse. „Noi am crezut că va ţine şase luni şi că ne vom întoarce în Bucureşti“. N-a fost aşa. A durat o viaţă. Mircea Ştefănescu, fost driver: "Mi-am luat nevasta la braţ, i-am pus un felinar de gât calului meu de-atunci, Narcis, şi am mărşăluit spre Hipodromul din Ploieşti."

BLOCAJ

Hipodromul de la Ploieşti, în moarte clinică

Din 2002, hipodromul de la Ploieşti a ajuns în administrarea primăriei. Trei ani mai târziu, societatea italiană Ippodromi&Citta (deţinută de familia Pileri, subiect al unui dosar penal la Palermo, în care există acuzaţii de asociere de tip mafiot) a obţinut de la consiliul local concesiunea pe 49 de ani. Prin contract, exista obligaţia investirii a 4,5 milioane de euro până în 2009. Marian Manea, preşedintele Societăţii Române de Trap, care reuneşte proprietarii de cai din România, acuză însă că nu s-a făcut nimic. La ultimul derby, disputat în urmă cu mai bine de un an, învingătorului i-au revenit doar 30 de euro, o sumă ridicolă comparativ cu câştigurile de milioane din ţări ca Anglia, SUA sau Franţa. Manea, care are 180 de cai, a căror întreţinere îl costă 45.000 de euro lunar, reclamă că există o hotărâre judecătorească definitivă, încă din iulie 2008, prin care italienii sunt obligaţi să permită desfăşurarea de curse. „Nu se respectă legea în ţara asta, nu se mai poate! Noi, proprietarii, o facem doar din pasiune, nu poate fi vorba de nicio afacere, ci doar de speranţa că lucrurile se vor regla.“

CUM A FOST... Farmecul vieţii: Kent, cafea, glorie, şpriţuri şi Rapid

În ’61, Ştefănescu a câştigat primul derby la Ploieşti, cu calul Florinel. De atunci, mulţi ani a ţinut acelaşi ritual. Pleca zi de zi, dimineaţa, cu trenul, pentru antrenamente. A făcut naveta cu Toma Caragiu: „Tomiţă venea mai rar la curse, dar era un om extraordinar... Ne dădeam întâlnire în vagonul-bufet al trenului. Aveam program“.

Zilele treceau repede. Mircea Ştefănescu îşi aminteşte că era bine. Sau unde era el tânăr, cursele înfloreau şi driverii erau curtaţi ca fotbaliştii de azi: „Nu eram noi prea mult cu gagicile, eram mai mult cu şpriţurile, mă mai întindeam cu «pionierii» mei, dar mereu veneam noaptea acasă. Ajungeam pe la două-trei în Bucureşti şi la cinci plecam înapoi la Ploieşti“. Chemarea cailor. În anii ’70, când Jacques Chirac era primarul Parisului, l-au chemat să alerge acolo, dar Partidul nu l-a lăsat. Prin ’72, ar fi putut să rămână la Viena şi să se îmbogăţească. N-a vrut. Îi plăcea prea mult în România.

„Măi, copii, cunoaşteţi voi cum se trăia atunci în Bucureşti?“, ne dojeneşte, cu aerul omului care ştie că istoria e mereu subiectivă. „Păi, jocheii primeau mai multe pachete de cafea şi Kent decât doctorii...“, plusează hâtru.

Încă se paria, încă se trişa la curse, uneori driveri buni o lăsau mai moale. „He-he, dacă era o ofertă bună, sigur, se putea discuta...“, râde Ştefănescu. Fotbaliştii obişnuiau să parieze şi să lege prietenii „viciate“ cu jocheii.

Revoluţia, ca o păcăleală Mircea Ştefănescu e rapidist din anii ’40, de când veneau foste glorii ale Giuleştiului să parieze la curse şi, sigur, se putea discuta... Legendele pe care le-am auzit noi spun că, mai demult, driverii dormeau în grajd, cu caii, îi păzeau de „accidente“. Ştefănescu spune că nici vorbă, că nimeni nu se preta la aşa ceva, că hipismul nu renunţa la etichetă. Şi când o spune, un câine mare şi negru se scutură de ciulini, se ridică şi ne priveşte curios.

Mircea Ştefănescu rezumă vârsta a treia a unui mare campion: „Mă uit la televizor, îmi place «Tânăr şi neliniştit», pentru că dacă nu văd o săptămână şi după aia mă uit simt că n-am pierdut nimic şi înţeleg“. Merge la piaţă, se plimbă prin parc, şi lumea nu-l ştie. Legendele ca el nu apar în presă. Asta, un pic, regretă: „La ce rezultate am avut, eu trebuia să fiu în «Cartea Recordurilor», dar n-am ştiut cum se face...“.

Ultima lui cursă a fost în 2005. În ’87, legături sentimentale complicate l-ar fi putut trimite în visul de dincolo de Cortina de Fier: în Germania Federală. N-a plecat nici atunci, nici după Revoluţie. Recunoaşte că a fost naiv: „Am crezut că în curse va fi iar cum a fost pe vremuri, în «Micul Paris». Am şi cumpărat câţiva cai cu nişte prieteni, ne pregăteam pentru tot ce e mai bun şi, când colo, s-a ales praful...“.

PRESA A UCIS O EPOCĂ Casa Scânteii a îngropat hipodromul de la Băneasa

Astăzi, cursele româneşti au rămas o amintire. Pariurile, sursa prin care hipismul a supravieţuit, ca un fel de religie a vicioşilor din lumea modernă, nu mai există. Cândva, pe locul unde se întinde sinistra clădire stalinistă a Casei Presei era un hipodrom. Primul din România, construit în 1905, o copie după celebrul „Longchamps“ al francezilor.

Pe locul fostelor grajduri funcţionează astăzi câteva depozite şi o farmacie. La hipodrom veneau amatorii de câştiguri uşoare, pariori versaţi şi milionari de epocă: Negroponte, Moruzi, care a cerut înainte să moară să fie incinerat, iar cenuşa să se risipească pe linia de sosire a hipodromului de la Băneasa. Moni Swartz, Jean Lahovary, Jean Florescu, Nicolae Fleva, Alexandru Marghiloman, familia regală şi mulţi miniştri, nimeni din „lumea bună“ n-a lipsit, zeci de ani, de la curse.

În tribune se făceau marile afaceri şi alianţe politice, se stabileau căsătorii, se etalau ţinute, se dădea linia în modă, se vindeau fabrici, se câştigau averi şi se pierdea tot. Regele era, prin cutumă, preşedintele Jockey Club, unde se strângea crema unei societăţi care creştea cai de cavalerie, pursânge arabi de galop, armăsari de trap.

În Bucureşti, agenţiile de pariuri se înghesuiau pe bulevardul Filantropia, dar specialiştii şi amatorii îşi mai dădeau întâlnire „la pod“ în Băneasa.

Viitorul care nu există şi Dumnezeul cailor

În 1950, o treime din pistă a murit pentru o aripă din Casa Scânteii, apoi, în 1960, opera de demolare a lumii vechi a hipodromului era completă. Pe ruinele ei se înălţa, mândru în soare, complexul expoziţional al României Socialiste, azi Romexpo. În numele presei comuniste se ucidea o epocă. Tot începând cu sfârşitul anilor ’50, zeci de mii de cai au fost împuşcaţi la un ordin cretin al regimului. „A fost un dobitoc, unul Şchiopu, de la Agricultură, el şi cu Ana Pauker au vrut să distrugă caii şi să bage în loc tractoare, însă Dumnezeul cailor nu i-a lăsat. Au împuşcat mulţi, s-au pierdut rase însemnate atunci, însă tot n-au putut să-i extermine de tot“, se revoltă fostul driver. Herghelii scumpe, care au scăpat, au rămas pe mâna nomenclaturii, şi doar la Ploieşti hipodromul a supravieţuit, ca o mărturie a sportului regilor alungaţi. Cursele de galop s-au mutat la Mangalia, şi se zbat în anonimat. Trapul a rămas la Ploieşti. Activitatea în hipodromul din Ploieşti e acum blocată, marele derby de trap nu se mai ţine. Nu fusese întrerupt nici măcar în timpul războaielor mondiale, sub bombardamente. Din 1922 până în 2006 n-a fost an fără „cursa curselor“. Proprietarii de cai se descurcă greu, potcovarii, la fel. Mircea Ştefănescu crede că tinerii care n-au acum nici 30 de ani nu mai apucă vreo cursă în România. Sau, cel puţin, nu în viaţa asta.