Editura Evenimentul si Capital

Povestea nefardată a Elisabetei Lipă, ministrul Tineretului și Sportului. De pe toloaca din Cândești, în Guvernul României

Elisabeta Lipă la birou, în postura de ministru al Tineretului și Sportului FOTO: FLORIAN SAIU
Autor: | | 3 Comentarii | 6531 Vizualizari

Chiar în pragul unui nou an, când sportul românesc a alunecat deja într-un somn bolnav al deziluziei, Elisabeta Lipă - campioană din naștere – încearcă să-l trezească la viață. Amintirile ei tonice, de luptătoare, se încheagă, mai jos, într-o speranță plăpândă, dar binefăcătoare

Evenimentul Zilei: - Ce amintiri aveți din copilărie?

Elisabeta Lipă: Sunt născută pe malul Siretului, într-un sat de ucraineni, un sătuc mic, așezat, cu oameni harnici, muncitori, respectuoși. Suntem două fete la părinți, sora mea este mai mare cu șase ani decât mine și, cum eu eram cea mai mică, am devenit băiatul pe care și-l doriseră părinții mei. Nu pot să spun că eram o râzgâiată, mi-a plăcut de mică să muncesc, să-i ajut pe ai mei, mai ales că tata a decretat că eu sunt băiatul lui. Așa că, mă lua la muncile mai grele, iar pe sor-mea o păstra în bucătărie, la gătit, la spălat, la treburi mai ușurele.

- Vă lua la sapă?

- Nu, dar tăiam lemne, căram apă, mă duceam cu vitele la păscut, le adăpam… Nu mi-a plăcut să prășesc, că m-ar fi pus să fac și asta. Eu făceam tot ce ținea de gospodărie, pentru că ai mei plecau dimineața la muncă și veneau seara. La țară - știi cum e - un om gospodar se cunoaște după câte animale are în curte, cal, vacă, porc… Una peste alta, am avut o copilărie foarte frumoasă, am fost crescută într-un spirit de luptătoare, cu principii bine definite. Bietul tata - mereu îmi spunea să nu uit de unde am plecat. Așa mi-am păstrat verticalitatea, medaliile nu m-au schimbat.


FOTO: Elisabeta Lipă, pe toloaca - adică islazul - din Cândești, satul natal FOTO: LIBERTATEA



- Ce sfaturi vă mai dădea?

- Dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecți la rândul tău.

- Cum v-ați îndreptat spre sport?

- Sora mea, fiind mai mare decât mine cu șase ani, a practicat atletismul. A ajuns până în finala Campionatului Național, mi-a arătat și medalia, zicându- mi că a fost învinsă de Natalia Mărășescu (n.r. – campioană europeană). Atunci, firesc, sora mea a devenit modelul meu. Veneam de la școală, ne făceam temele, iar seara ieșeam pe toloacă, pe imaș adică. Acolo desfășuram activitățile sportive. Așa m-am apucat de atletism, am ajuns la liceu, la Botoșani, la «Mihai Eminescu». Acolo am făcut parte din echipa de baschet a liceului…

- Și canotajul?

- Pe atunci nici nu auzisem de canotaj, nici cluburi nu existau prin nordul țării… Dar, la un moment dat, clubul Olimpia din București - pentru că eu acolo am început canotajul - a făcut o selecție națională. Antrenoarea Pavel Ioana, cea care m-a selecționat, a știut să-mi descrie atât de frumos acest sport, încât am zis că trebuie să încerc și eu.

- Cum a decurs selecția?

- A venit la școală, la Botoșani, ne-a ridicat în picioare și a început: «Tu, tu, tu… Poftiți cu mine! Uite, canotajul se face în niște bărci lungi ascuțite, e soare, e apă...». Miam zis: «Doamne, ce-o fi asta? Sună prea frumos! ». Ne-a spus: «Dacă muncești, poți să ieși campioană olimpică. Te poți afirma mai ușor decât într-un sport de echipă, precum baschetul». Și m-a convins.

„Dacă mă faci de râs, eu te-am făcut, eu te omor!”

- Părinții ce-au spus?

- Am mers acasă să-i conving. Le-am explicat despre ce-i vorba, iar mama m-a luat direct: «Unde să te duci tu la 500 de km? N-ai pe nimeni acolo ». Tata: «Dacă îți place, eu te duc, dar să ții minte. Dacă mă faci de râs, eu te-am făcut, eu te omor!». Adică, strângerea aia de inimă, să nu-l fac de râs în sat… Și, uite, așa, am venit la București cu tata de mână - era o zi de 10 ianuarie. Am mers la cămin - vai de mine! - când am ajuns acolo, prin Vitan, la mama naibii, nici perdele nu aveam la geam. Eram patru în cameră, aveam niște paturi de campanie, Doamne ferește! Îmi zice tata, săracul: «Ești sigură că vrei să rămâi?». Eu: «Da, tata, cum să nu?». Atunci, tata i-a spus antrenoarei: «O ai în grijă, îmi ții locul. Dacă face prostii, dacă nu te ascultă, ai dreptul s-o altoiești ca și cum aș fi eu».

- A avut ceva curaj să-și lase fata singură în București…

- A avut, doar mă avertizase să nu-l fac de ocară. Ușorușor, am început antrenamentele. Am ajuns pe baraj la Râmnicu Vâlcea, în primul meu cantonament pe apă și mi-am zis: «Doamne, unde-i soarele, unde- i căldura, unde-i barca aia lungă și frumoasă?». După o lună, am vrut să mă las, nu era de mine, voiam acasă. Antrenoarea, simțindu-mi talentul, m-a încurajat. Mi-a spus că va trece iarna, va veni vara, va fi soare…

- Aceeași vrăjeală…

- Da, dar am ascultat-o. Vara, pe Herăstrău, la curse de 800 de metri, am început să prind gustul victoriilor. Câștigam ba o șapcă, ba un pahar, ba o ciocolată Incredibil, ce vremuri!

- Ce-a urmat pentru Elisabeta Lipă?

- A venit anul 1984, prima Olimpiadă, în America, cea mai frumoasă pentru mine.

- Ați luat primul aur la 19 ani. Ce au spus părinții?

- Mândri-foc, dar mândria lor a fost și mai mare când au văzut că nu mă las nici după a doua Olimpiadă, nici după a treia, nici după a patra, nici după a cincea, nici după a șasea…

„Sportul românesc a luat-o în jos”

- Cum a fost trecerea de la fata muncitoare, care alerga pe toloaca satului, la funcția de ministru?

- Am înțeles încă de când eram sportivă că nu poți face performanță fără ordine și disciplină. Și-atunci, normal că după aceste principii mă ghidez și acum. Păi, când înțelegi că seriozitatea, ambiția și sacrificiul te ajută, mergi cu ele până la capăt, toată viața. M-am retras în 2004 din sport, pentru că am considerat că șase ediții olimpice sunt suficiente, aveam cucerite toate medaliile posibile și imposibile…

- Mai puteați atunci?

- Am vrut să revin pentru Olimpiada de la Beijing, dar am pus condiția ca statul român să construiască pista olimpică. Cum nu s-a întâmplat acest lucru, m-am retras. Dacă autoritățile ar fi făcut pista, la 44 de ani aș fi urcat din nou în barcă pentru România. Încă mai puteam.

- În prezent, canotajul românesc este jos de tot…

- Nu numai canotajul, tot sportul românesc a luat-o în jos. Sportul, în general, nu poate să fie altfel decât este societatea. Cum în multe domenii suntem deficitari…

- Nici înainte nu excelam în alte domenii. Totuși, sportul avea rezultate cu care ne mândream…

- Așa e, dar să vă spun ceva. Țin minte, după Olimpiada de la Sidney, când președinte era domnul Țiriac, vorbele lui: «N-am semănat și n-o să avem ce culege». Eram în 2000. Eu n-am înțeles atunci ce vrea să zică. Mă gândeam: «Doamne, suntem aici numai vârfuri de vârfuri, s-au obținut atâtea medalii, avionul e plin de sportivi. Ce vrea să spună omul ăsta?». Acum, mi-aș fi dorit să nu fi avut el dreptate. Dar, din păcate, a avut. Să analizăm cum am ajuns în starea actuală.


Copiii trebuie educați și în drumați către sport. În loc de ora de educație fizică, se face mate sau română. Câți copii mai fac mișcare acum?


Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Sport

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate