Într-o vreme în care țările și lumea au ajuns să fie cârmuite de niște marțafoi, numiți pompos „lideri”, cu atât mai luminoasă apare figura Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pe care îl pomenim în 26 septembrie.
Între 1512 și 1521, cât a stat pe tronul Țării Românești, Neagoe Basarab a fost un adevărat domn bizantin. Asemenea bazileilor de la Constantinopol, Neagoe a căutat să pună puterea pământească în slujba lui Dumnezeu și să domnească după Scriptură.
A fost un „Marc Aureliu al Țării Românești, principe, artist și filosof”, scria Hasdeu. „Domn cu apucături împărătești și cu atâta dor de frumusețe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”, se minuna și Nicolae Iorga. Ucenic al Patriarhului Nifon al Constantinopolului, care i-a îndrumat pașii duhovnicești, ctitor al celei mai frumoase biserici care a fost zidită vreodată pe pământul românesc (Curtea de Argeș), inițiator al tipăririi unor lucrări fundamentale (Liturghierul -1508, Octoihul -1510 și Tetraevangheliarul -1512, voievodul este și autorul unei cărți fundamentale, mereu proaspete și uimitoare la jumătate de secol după ce a fost izvodită: „Cartea cu Învățăturile lui Neagoe Vodă Basarab ar trebui să stea alături de Biblie și Cartea de Rugăciuni, la căpătâiul nostru”, scria pe bună dreptate Arhiepiscopul Calinic al Argeșului, cel care a întocmit dosarul canonizării lui Neagoe.
Deși scrisă în aceeași perioadă cu „Principele” lui Machiavelli, câtă deosebire între best-seller-ul florentinului și capodopera voievodului muntean! De o parte, cinismul puterii cu orice preț și al puterii pentru putere, de cealaltă, generozitatea puterii primite de la Dumnezeu și puse în slujba lui Dumnezeu. Se află aici întreaga diferență între Occident și Bizanț!
Ne puteți urmări și pe Google News
Neagoe Basarab este însă, înainte de toate, prototipul Conducătorului de țară absolut. O figură în comparație cu care potlogarii de azi își arată adevăratele fețe hâde, așa cum lumina dezvăluie mizeria pe care întunericul o acoperă.
Iată, bunăoară, rândurile așternute de Doamna Despina despre primele clipe ale lui Neagoe Basarab după încoronare. Ele ar trebui să ne zgâlțâie și să ne revizuiască toate convingerile despre cum ar trebui să fie conducătorul unui neam:
«Când am intrat pentru prima dată în sala tronului, el a cerut boierilor să iasă afară, voind să rămânem o vreme singuri. M-am retras tăcută într-un ungher, ca să nu-i tulbur sufletul. Neagoe a căzut cu faţa la pământ înaintea icoanei Mântuitorului şi suspinând, şi-a revărsat durerea inimii într-un şuvoi nestăvilit de lacrimi: „O, Doamne al meu, Tu ştii că din pruncie întru Tine mi-am pus nădejdea şi pe Tine singur Te-am iubit, măcar că neîncetat am greşit înaintea feţei Tale. Iar acum, pentru păcatele mele, Tu, Doamne, ai pus asupră-mi o sarcină mai presus de puteri, dându-mi coroana şi scaunul ţării mele. Dar eu privesc înlăuntrul meu şi nu văd nici putere, nici întelepciune, nici pricepere, căci un cârmuitor de ţară trebuie să fie un om curăţat de patimi, cu mintea luminată, ca să poată cârmui în chip drept şi bineplăcut Ţie… O, Doamne, Tu ştii că nici un bine nu sunt în stare să fac norodului şi ţării mele!”… Mai târziu, mi-a povestit că pe când stătea aşa, fără putere, cu fruntea plecată la pământ, i s-a părut că a aţipit. Atunci l-a văzut pe Patriarhul Nifon ca şi când ar fi fost aievea, îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Sfântul l-a prins de mână şi l-a ridicat de la pământ, binecuvântându-l de trei ori în semnul crucii. Sufletul i s-a umplut de har şi nădejde, iar apăsarea dinainte a pierit ca şi când n-ar fi fost. Atunci a suspinat adânc, mulţumind cu înţelegere lui Dumnezeu că nu l-a lăsat singur şi sărman pe acest pământ.»
Recomandările noastre
