În Memoriile unui gazetar, volum tipărit la „Cartea Românească” în 1989, A.P. Samson se referă la un gen gazetăresc uitat azi: reportajul politic.

Bun cunoscător al presei dinaintea comunismului, autorul descoperă pe reporterii politici la poarta Palatului Regal, aduşi aici, în grabă, de zvonul unei crize de guvern: „Reporterii făceau muncă de observaţie: cutare a intrat, cutare a ieşit. Cîteodată li se făcea o declaraţie politică, altădată nu li se spunea nimic. Fizionomia constituia un domeniu ce trebuia cercetat cu cea mai mare atenţie şi ascuţime. Din faptul că cineva ieşea din audienţă bine dispus sau morocănos, reporterul trăgea concluzii de mare importanţă. Toate acestea se transmiteau redacţiilor de la cele două telefoane de peste drum, unul la băcănia Ciobanu, dispărută în concurenţă cu Dragomir Niculescu, şi altul la cofetăria Zamfirescu, plasată aici de providenţă pentru uzul gazetarilor. Marii reporteri politici aveau informaţii „de la sursă”, prin relaţiile lor directe cu oamenii politici. Fapte, impresii, speculaţii şi mai ales zvonuri alimentau reportaje pe care secretarii de redacţie le utilizau cu maximum de ingeniozitate în materie de paginaţie, titluri, subtitluri şi caractere tipografice”.

De remarcat, mai întîi, că aceşti reporteri politici sînt înaintaşii redactorilor de azi acreditaţi la diferite instituţii ale Puterii: Preşedinţie, Guvern, Parlament. Numărul lor creşte cînd se anunţă un moment de criză. Creşte, de asemenea, şi agitaţia lor pe holuri, pe scări, prin birouri. Ca şi antecesorii interbelici, reporterii politici postdecembrişti aşteaptă cu încordare. La vremea tinereţii mele, chiar dacă nu eram un simplu redactor, am stat şi eu pe la uşile dincolo de care se luau decizii răsunătoare. Am aşteptat astfel o noapte întreagă la sediul PD ca echipa Roman din 1991 să ia o decizie în chestiunea candidaturii lui Ion Iliescu. Asemenea reporterilor politici de la Palatul Regal, ne năpusteam asupra fiecărui ins pe care-l vedeam ieşind din sală, întorceam pe toate feţele fiecare zvon. Era o atmosferă interesantă. Trebuia să fii ziarist înnăscut pentru a înţelege că astfel de momente dau unicitate meseriei tale.

Există, totuşi, mari diferenţe între reporterul politic din anii interbelici şi redactorul acreditat din anii postdecembrişti. Reporterul politic nu se baza exclusiv pe declaraţii. Azi, însă, redactorul acreditat aşteaptă întîi şi-ntîi conferinţa de presă. Am fost prezent în direct la România9 emisiunea lui Ionuț Cristache de la TVR în cele două rînduri cînd conducerea PSD a schimbat premierul. De la nici un reporter trimis la fața locului, altfel spus la ușa sălii în care se desfășura ședința, n-am putut afla îna intea conferinței de presă amănunte despre cele întîmplate în ședință. Pe vremea cînd conduceam Evenimentul zilei, redactorii acreditați pe lîngă partide sau pe lîngă diferite instituții aveau datoria profesională să știe tot ce mișcă la suprafață și subteran în partidul sau instituția de care răspundeau. Cînd se întorcea de la o ședință, redactorul, gîndit de mine după modelul reporterului politic interbelic, trebuia, înainte de a se apuca de relatare, să treacă pe la mine. Nu atît pentru a mă informa ce urma să scrie, ci pentru a-mi oferi informații de culise, astfel încît eu ca director să pot pregăti ziarul pentru un eveniment important despre care colaboratorul meu aflase.

Cum reușea reporterul politic al Evenimentului zilei să pună mîna pe informații de culise, unele pe cale de a fi date publicității în chip oficial, altele păstrate în seifuri?

Foarte simplu.

Își făcea surse în interior. Nu exista să se întîmple ceva în culisele unui partid, ale unei instituții a statului de drept fără ca Evenimentul zilei să nu știe asta imediat după sau de cele mai multe ori înainte. Cum își făcea reporterul sursele din interior? După meșteșugul negustoriei. Mulți politicieni, mulți șefi de instituții aveau nevoie de o mînă de ajutor dată de Evenimentul zilei. O informație care trebuia să apară în ziar în favoarea lor, un document compromițător pentru un adversar. În înțelegere cu mine, doritorul primea ajutorul solicitat. Da, dar la schimb, cînd aveam nevoie de o informație, respectivul trebuia să se execute, întorcîndu-ne cadoul. Cu unii șefi de instituții, inclusiv de Servicii secrete, aveam eu o relație directă, care nu trecea prin nici un redactor. Deoarece uneori îi ajutam prin publicarea unei informații sau prin cenzurarea unei informații, îmi rămîneau datori. Și astfel nu exista să-l sun pe respectivul să-l întreb off the record despre ceva și el să mă refuze.

 

Unde sînt vremurile acelea? Îmi vine să mă întreb și nu neapărat pentru că am îmbătrînit. Ca analist al scenei social - politice, am nevoie uneori, pentru un diagnostic exact să știu despre un eveniment și alte amănunte decît cele date publicității. Rar am întîlnit o redacție care să-mi poată spune și altceva decît cea ce văzusem și eu la televizor. Multe informații pot fi obținute de reporterul politic și din simpla sesizare a amănuntelor. Printre altele, în discuția cu reporterul întors atunci de pe teren, îl rugam să-mi spună și ceea ce i se păruse el mai aparte la evenimentul la care participase, amănuntele de viață care traduc relații omenești ținute secrete, dar care la un moment dat puteau izbucni la suprafață.

Reporterul politic e un observator de excepţie. El nu numai că surprinde nuanţele pentru a trage concluzii, dar le şi transcrie cu talent. Redactorului acreditat de azi nu-i trebuie spirit de observaţie. El îşi limitează misiunea la transcrierea declaraţiilor politice. Nu e un reporter în adevăratul sens al cuvîntului. E o bandă de magnetofon. O bandă de magnetofon cu probleme deoarece, în dese cazuri, declaraţiile sînt trunchiate, reproduse anapoda. Ca să sesizezi faptul politic senzaţional într-un surîs abia schiţat, într-o cută a frunţii, într-o sclipire trecătoare a privirii era nevoie de o solidă experienţă în materie de politică, de o cunoaştere ieşită din comun a personajelor, a trecutului lor, ba chiar şi a culiselor de la momentul respectiv. Astfel de exigenţe nu par a mai fi necesare azi. Redactorii acreditaţi n-au complexe în ceea ce priveşte ignorarea absolută a instituţiei pe lîngă care s-au pomenit trimişi. De aici diferenţa de prestigiu. Reporterii politici aveau o autoritate mai mare decît editorialiştii. Redactorii acreditaţi sînt nişte neica-nimeni. Ca mulți tineri ziariști de azi.